Povestea lui Harap Alb – Ion Creangă text integral, inclusiv in pdf

povestire de Ioan Creangă – publicată în Convorbiri Literare , anul XI , 1 Aprilie 1877 – 1 Martie 1878 – textul de mai jos este redactat identic ca în publicația în care a apărut.
HARAP ALB, ținând cont de proveniența și utilizarea cuvântului în perioada în care Creangă a elaborat povestirea, înseamnă SCLAVUL ALB. HARAP = ARAP = Om de rasă neagră. In Romania anilor 1870 oamenii negri erau asociați cu sclavii.

text in .pdf: Povestea lui Harap Alb – Ion Creangă text original integral – redactat exclusiv pentru Pe Cer E Soare

Amu ci-că era odată, într-o țară un craiu, care avea trei feciori. Și craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă țară mai depărtată. Și împăratul – fratele craiului – se numea Verde împărat; și împăratul verde nu avea feciori, ci numai fate. Mulți ani trecuse la mijloc, de când acești frați nu mai avuse prilej a se întâlni amundoi. Eară verii, adică feciorii craiului și fetele împeratului nu se văzuse niciodată, decând erau ei; și așa veni imprejurarea, de nici împăratul verde nu cunoștea nepoții sei nici craiul nepoatele sale : pentru că țara în care împărățea fratele cel mai mare, era tocmai la o margine a pământului și crăiea istuilalt la altă margine. Și apoi, pe vremile acele, mai toate țerile erau bântuite de rezboae grozave, drumurile pe ape și pe uscat erau puțin cunoscute și foarte încucate și de aceea nu se putea călători așa de ușor și fără primejdii, ca în zioa de astăzi. Și cine apuca a se duce pe atunci într’o parte a lumii, adese ori dus remănea pănă la moarte.
Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba și să încep a depena firul poveștii.
Amu ci-că împăratul acela aproape de bătrânețe, căzând la zăcare, a scris carte frăține-său,craiului, să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți, ca să-l lase împărat în locul său, după moartea sa. Craiul primind cartea, îndată chiemă tustrei feciorii înaintea sa și le zice : eaca ce-mi scrie frate-meu și moșul vostru. Care dintre voi se simte destoinic a impărăți peste o țară așa de mare și bogată, ca aceea, are voe din partea mea să se ducă, ca să împlinească voința cea mai de pe urmă a moșului vostru.
Atunci feciorul cel mai mare ie indrăzneală și zice :
– Tată, eu cred că mie mi se cuvine această cinste, pentru că sunt cel mai mare dintre frațiș de aceea te rog, să-mi dai bani de cheltueală, strae de primineală, arme și cal de călărie, ca să pornesc, fără zăbavă.
Bine dragul tatei, dacă te bizuești că-i pute răzbate pănă acolo și crezi că ești in stare a
cărmui și pe alții, alege-ți un cal din herghelie, care-i vrea tu, bani, căt ți-or trebui, haine
care ți-or plăce, arme care-i crede că-ți vin la socoteală și mergi cu bine, fetul meu.
Atunci feciorul craiului iși ie cele trebuitoare, sărută măna tătăne-seu, primind carte de la dânsul cătră impăratul, zice remas bun fraților sei apoi incalecă și pornește cu bucurie spre impărăție.
Craiul insă, vrând să-l ispitească, tace molcum și pe inserate, se imbracă pe ascuns intr’o piele de urs, apoi incalecă pe cal, ese inaintea fecioruseu pe altă cale și se bagă sub un pod. Și cănd să treacă fiiu-seu pe acolo, numai eaca la capătul podului il și intimpină un urs mornăind. Atunci calul fiului de craiu incepe a sări in două picioare, forăind și căt pe ce să izbească pe stăpănu-său. Și fiul craiului ne mai putând struni calul, neindrăznind a mai merge inainte, se intoarnă rușinat inapoi la tatu-său. Pănă să ajungă el, craiul pe de altă parte și ajunsese acasă, dăduse drumul calului, indosise pielea cea de urs și aștepta acum să vie fecioru seu. Și numai eaca il vede viind răpede, dar nu așa după cum se dusese.
„Da ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai intors inapoi, zise craiul cu mirare? Aista nu-i semn bun, după căt știu eu.”
De uitat, n’am uitat nimica, tată, dar ia prin dreptul unui pod, mi-a eșit inainte un urs grozav,
care m’a virit in toți spărieții. Și cu mare ce scăpănd din labele lui, am găsit cu cale să mă intorc la d-ta acasă, decăt să fiu prada fiarelor sălbatece. Si deacum inainte, ducă-se din partea mea cine știe, că mie unuia nu-mi trebue nici impărăție nici nimica; doar n’am a trăi căt lumea, ca să moștenesc pămăntul.
Despre aceasta bine a-i chitit-o dragul tatei. Se vede lucru, că nici tu nu ești de impărat, nici imperăția pentru tine; și decăt să incurci numai așa lumea, mai bine să șezi departe cum zici, căci mila Domnului : lac de-ar fi; broaște sunt destule.” Numai aș vrea să știu, cum remăne cu moșu-tău? Așa-i că ne-am incurcat in slăbăciune?
-Tată, zise atunci feciorul cel mijlociu, să mă duc eu, dacă vrei.
Ai toată voea de la mine, fătul meu, dar mare lucru să fie, de nu ți s’or tăie și ție cărările. Mai știi păcatul, poate să-ți easă inainte vr’un epure, ceva… și popăc m’oiu trezi cu tine acasă, ca și cu frate-tău, ș’apoi atunci rușinea ta n’a fi proastă. Dar dă, cearcă și tu, să vezi cum ți a sluji norocul. Vorba ceea: fie care pentru sine, croitor de păne.” De-i isbuti, bine de bine, eară de nu, au mai pățit și alți voinici ca tine…
Atunci feciorul cel mijlociu, pregătindu-și cele trebuitoare și primind și el carte din măna tată-său cătră impăratul, iși ie zioa bună de la frați și a doua zi pornește și el. Și merge și merge, pănă ce inoptează bine. Și cănd prin dreptul podului, numai eaca și ursul: Mor! Moi! Mor! – Calul fiului de craiu incepe atunci a forăi, a sări in două picioare și a da inapoi. Și fiul craiului văzând că nu-i lucru de șagă, se lasă și el de impărăție, și cu rușinea lui se intoarce inapoi la tată-său acasă. Craiul cum il vede, zice:
Ei, dragul tatei, așă-i că s-a implinit vorba ceea ,,apără-mă de găini, că de căni nu mă tem.”
Ce fel de vorbă-i asta, tată, zise fiu-său rușinat; la d-ta urșii se chiamă găini? Ba ia acum cred eu frăține-meu, că așa urs oștirea intreagă este in stare să o sdrumice… Ăncă mă mier cum am scăpat cu viață; lehamite si de impărăție și de tot, că doar slava Domnului, am ee mănca la casa d-tale.
Ce mănca văd eu bine că ai; despre asta nu e vorbă, fătul meu, zise Craiul posomorit, dar ia spuneți-mi, rușinea unde o puneți? Din trei feciori, căți are tata, nici unul să nu fie bun de nimica?! Apoi drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricați măncarea dragii mei… Să umblați numai așa, frunza frăsinelului toată viața voastră și să vă lăudați că sunteți feciori de craiu, asta nu miroasă a nas de om .. . Cum văd eu, frate-meu se poate culca pa o urechie din partea voastră ; la sfăntul așteaptă s’a implini dorința lui. Halal, de nepoți ce are ! Vorba ceea:

” La placinte inainte
Și la resboiu inapoi.”

Fiul craiului cel mai mic făcându-se atunci roș cum ăi gotca, ese afară in grădină și incepe a plange in inima sa, lovit fiind in adâncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său. Și cum sta el pe gănduri și nu se dumerea ce să facă pentru a scăpa de rușine, numai eaca se trezeste dinaintea lui cu o baba gărbovă de bătrănețe, care umbla după, milostenie.
” Da ce stai așa pe gănduri, luminate crăisor, zise baba; alungă măhnirea din inima ta, căci norocul iți ride din toate parțile și nu ai de ce fi supărat. Ia mai bine miluește baba cu ceva.”
Ia lasă-mă ‘ncolo matușă, nu mă supăra, zise fiul craiului; acum am altele la capul meu.
” Fecior de craiu, vede te-aș impărat! Spune babei ce te chinuește ; că de unde știi, poate sa ți ajute și ea ceva.”
– Mătușă, știi ce ? Una-i una si deuă ‘s mai multe; lasă-mă ‘n pace, că nu-mi văd lumea inaintea ochilor de necaz.
” Luminate crăișor, să nu banuești, dar nu te iuți așa de tare, că nu știi de undeți poate veni ajutor.
– Ce vorbești in dodii, mătușă ? tocmai de la una ca d-ta ți-ai găsit să aștept eu ajutor?
„Poate ți-i deșanț de una ca aceasta?” zise baba
– Hei, luminate crăișor? Cel de sus varsă darul seu și peste cei neputincioși; se vede că așa place sfinției sale. Nu căuta că mă vezi gărbovă și stremțuroasă, dar prin puterea ce-mi este data, știu dinainte ceea ce au de gând să izvodească puternicii pămăntului și adese-ori rid cu hohot de nepriceperea și slăbiciunea lor.
Așa-i, că nu-ți vine a crede, dar să te ferească Dumnezeu de ispită! căci multe au văzut ochii mei, de-atăta amar de veacuri căte port pe umerele acestea. Of! craișorule! crede-mă, ca să aibi tu puterea mea, ai văntura țerile și mările, pămăntul l’ai da de a dura, lumea aceasta ai purta-o, uite așa, pe degete și toate ar fi după găndul tău. Dar uite ce vorbește gărbova și neputincioasa! Eartă-mă Doamne, că nu știu ce mi-a eșit din gură! Luminate craișor, miluește baba cu ceva !
Fiul craiului fărmăcat de vorbele babei, scoate atunci un ban și zice :
– Ține, matușă! de la mine puțin și de la Dumnezeu mult.
„De unde dai, milostivul Dumnezeu să-ți dee, zise baba, și mult să te inzilească, luminate crăișor, că, mare norocire te așteaptă. Puțin mai este și ai să ajungi impărat, care n’a mai stat altul pe fața pămăntului, așa de iubit, de slava și de
puternic. Acum luminate crăișor, ca să, vezi căt poate să-ți ajute milostenia, stai liniștit, uită-te drept in ochii mei și ascultă cu luare aminte ce ți-oiu spune: du-te la tata-tău și cere să-ți dee calul, armele și hainele cu care a fost el mire, și atunci ai să te poți duce, unde n’au putut merge frații tăi; pentru că ție a fost scris de sus, să-ți fie dată această cinste. Tatu-tău s’a impotrivi și n’a vre să te lase, dar tu staruește pe lăngă dănsul cu rugaminte, că ai să-l indupleci. Hainele despre care ți-am vorbit sunt vechi și ponosite și armele ruginite, eară calul ai să-l poți alege punănd in mijlocul hergheliei o tavă plină cu jaratic și care dintre cai a veni la jaratic să mănănce, acela are sa te ducă la impărăție și are să te scape din multe primejdii. Ține minte ce-ți spun eu, că poate să ne mai intălnim la vr’un capet de lume; caci deal cu deal se ajunge, dar ăncă om cu om.
Și pe cănd vorbea baba acesta o vede invăluită intr’un hobot alb, ridicăndu-se in văzduh, apoi inăltăndu-se tot mai sus și după aceea n’o mai zări de fel. Atunci o infiorare cuprinde pe fiul craiului, remănănd uimit de spaimă și mirare, dar pe urmă venindu-i inima la loc și plin de incredere’n sine că va isbuti la ceea ce găndea, se infațișează inaintea tatu-său zicănd :
– Dă-mi voe ca să mă duc și eu pe urma fraților mei; nu de altă, dar ca să-mi incerc norocul. Și ori oiu pute isbutl ori nu, dar iți făgăduesc dinainte, că odată pornit din casa d-tale, inapoi nu m’oiu mai intoarce, să știu bine că m’oiu intălni cu moartea in cale.
„Lucru negăndit, dragul tatei, să aud așa vorbe tocmai din gura ta, zise craiul. Frații tăi au dovedit că nu au inimă intr’ănșii și din partea lor mi-am luat toată nădejdea. Doar tu să fii mai viteaz, dar par’că tot nu-mi vine a crede. Insă dacă vrei și vrei numai decăt să te duci, eu nu te opresc, dar mi-i nu cum-va să te intălnești cu scărba in drum și să dai și tu cinstea pe rușine. C’apoi atunci curat iți spun, că nu mai ai ce căuta la casa mea.
– Apoi dă tată, omul e dator să se incerce. Am să pornesc și eu intr’un noroc și cum a da Dumnezeu. Numai te rog, dă-mi calul, armele și hainele cu care ai fost d-ta mire, ca se mă pot duce. Craiul auzind aceasta, par’că nu i-a prea venit la socoteală și increțind din sprincene, a zis:
„Hei! hei! dragul tatei, cu vorba aceasta mi-ai adus aminte de căntecul cela :

Voinic tănăr, cal bătrin
Greu se ‘ngădue la drum.

D’apoi calului meu de pe atunci, cine mai știe unde i-or fi putrezind ciolanele! Ca doar nu era se trăească un veac de om. Cine ți-a virit in cap și una ca aceasta, acela ăncă-i unul. Ori vorba ceea : pesemne umbli după cai morți să le iei
potcoavele.
– Tată, atăta cer și eu de la d-ta. Acum ori c’a fi traind calul, ori că n’a fi trăind, aceasta mă privește pe mine ; numai vreu să știu dacă mi-l dai ori ba.
„Din partea mea, dat să-ți fie, dragul tatei, dar mi-i de-a mirarea, de unde ai să-I iei, dacă n’are ființă pe lume.”
Despre aceasta nu mă plăng eu tată, bine că mi l’ai dat ; de unde-a fi, de unde n’a fi, dacă l’oiu găsi al meu să fie.
Și atunci odată se sue in pod si coboară deacolo un capăstru, un frău, un biciu și o șea, toate colbăite, sforogite și vechi ca pămăntul. Apoi mai scoate dintr’un gherghiriu niște strae foarte vechi, un arc, niște săgeți, un paloș și un buzdugan, toate pline de rugină și se apucă de le grijăște bine și le pune de-o parte. Pe urmă umple o tava cu jaratic, se duce cu dănsa la herghelie și o pune jos, intre cai. Și atunci numai eaca ce ese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal grebănos, dupuros și slab de-i numerai coastele; și venind de-a dreptul la tavă, apucă o gură de jaratic. Fiul craiului ăi și trage atunci cu frăul in cap, zicănd :
– Ghijoagă uricioasă, ce ești din toți caii, tocmai tu te-ai găsit să mănănci jaratic? De te-a impinge păcatul să mai vii odată, vai de steaoa ta are să fie !
Apoi incepe a purta caii incolo și incoace numai eaca slăbătura cea de cal ear se repede și apucă o gură de jaratic. Fiul craiului ăi mai trage și atunci un frău in cap, căt ce poate și apoi ear incepe a purta caii de colo pănă colo, să vadă nu cumva a veni alt cal să mănănce jaratic. Și numai eaca și a treia oară tot gloaba cea de cal vine și incepe a mănca la jaratic, de n’a mai rămas. Atunci fiul craiului mănios, ăi mai trage un frău ear căt ce poate, apoi il prinde in căpăstru și puindu-i frăul in cap zice in găndul său :
– Să-l ieu, ori dau drumul; mă tern că m’oiu face de ris. Decăt cu așa cal, mai bine
pedestru.
Și cum sta el in cumpănă să-l iee, să nu-l iee, calul se și scutura de trei ori și indată remăne cu părul lins-prelins și tănăr ca un tretin, de nu era alt mănzoc mai frumos in toată herghelia. Și apoi uităndu-se țiintă in ochii fiului de craiu zice:
– Sui pe mine stăpăne și ține-te bine.
Fiul craiului punăndu-i zăbala in gură, incalecă și atunci calul odată sboară cu dănsul pănă la nouri și apoi se lasă in jos ca o sageată. După aceea mai sboară ăncă odată pănă la lună și ear se lasă in jos mai iute decăt fulgerul. Și unde nu mai sboară și a treia oară, pănă la soare și cănd se lasă jos, intreabă :
„Ei stăpăne, cum -ți se pare? Gandit-ai vr’odată că ai să ajungi soarele cu picioarele, luna cu măna și prin nouri să cauți cununa? …
– Cum să mi se pară dragul meu tovarăș ? Ia m’ai băgat in toate grozile morii, căci cuprins de amețală, nu mai știam unde mă gasesc și căt pe ce erai să mă prapădești.
Ia așa am amețit și eu, stăpăne, cănd mi-ai dat cu frăul in cap, să mă prăpădești, și cu asta am vrut răstorc cele trei lovituri. Vorba ceea: una pentru alta. Acum cred că mă cunoști și de urit și de frumos, și de bătrăn de tănăr, și de slab și de puternic; de aceea măfac ear cum m’ai văzut in herghelie și deacum inainte sunt gata să te intovărășesc ori unde mi-i poronci, stăpăne. Numai să-mi spui dinainte cum să te duc, ca văntul ori ca găndul?
De mi-i duce ca găndul, tu mi-i prăpădi, ear de mi-i duce ca văntul; tu mi-i folosi, căluțul meu, zise fiul craiului.
Bine, stăpăne. Acum sui pe mine fără grijă și hai să te duc unde vrei.
Fiul craiului incălecAnd, il netezește pe coamă și zice:
– Hai căluțul meu.
Atunci calul sboară, lin ca văntul și cănd văntul au aburit, eaca și ei la craiul in ogradă au sosit.
„Bun sosit la noi, voinice, zise craiul, cam cu jumatate de gură. Dar aista cal ți l’ai ales? …
– Apoi dă, tată, cum a da tărgul și norocul; am de trecut prin multe locuri și nu vreu să mă iee oamenii la ochi. M’oiu duce și eu căt calare, căt pe jos, cum oiu pute. Și zicănd aceste, pune tarnița pe cal, anină armele la oblănc, iși ie merinde și bani de ajuns, schimburi in desagi și o ploscă plină cu apă. Apoi sărută măna tată-său, primind carte de la dănsul către impăratul, zice rămas bun fraților săi și a treia zi cătră sară pornește și el, mergănd in pasul calului. Și merge el și merge, pănă ce inoptează bine. Și cănd prin dreptul podului numai eaca ăi esă și lui ursul inainte, mornăind infricoșat. Calul atunci dă năvală, asupra ursului și fiul craiului ridicănd buzduganul să dee, numai eaca ce aude glas de om zicănd:
” Dragul tatei, nu da, că eu sunt.”
Atunci fiul craiului descalecă și tată-său cuprinzăndu-l in brațe, ăl săruta și-i zice :
„Fătul meu, bun tovarăș ți- ai ales; de te-a invățat cine-va, bine ți a priit, eară de-ai facut-o din capul tău, bun cap ai avut. Mergi de-acum tot inainte, ca tu ești vrednic de impărat. Numai ține minte sfatul ce-ți dau: in calătoria ta, ai să ai trebuință și de răi și de buni, dar să te ferești de omul roș, eară mai ales de cel spăn căt ăi pute; să n’ai de-aface cu dănșii, căci sunt foarte șugubeți. Și la toată intămplarea calul tovarașul tău, te-a mai sfătui și el ce ai să faci, ca de multe primejdii m’a scăpat și pe mine in tinerețele mele ! N’ați acum și pelea asta de urs, că ți-a prinde bine vre-odată.
Apoi desmierdănd calul ăi mai sărută de căteva ori pe amundoi și le zice :
Mergeți in pace, dragii mei. De-acum inainte, Dumnezeu știe cănd ne-om mai vede!
Fiul craiului atunci incalecă și calul scuturăndu-se, mai arată-se odată tănăr cum ăi placea craiului, apoi face o saritura inapoi și una inainte și se cam mai duc la impărăție, Dumnezeu sa ne ție, ca cuvăntul din poveste, inainte mult mai este. Și merg ei o zi și merg două și merg patruzeci și nouă, pănă ce de la o vreme le intră calea in codru și atunci numai eaca ce le easă inainte un om spăn și zice cu indrăzneală fiului de craiu:
„Bun intălnișul voinice ! Nu ai trebuință de slugă la drum? Prin locurile estea e cam greu
de calătorit singur ; nu cumva să-ți easă vr’o dihanie ceva inainte și să-ți scurteze cărările. Eu cunosc bine pe-aici și poate mai incolo să ai nevoe de unul ca mine.”
– Poate să am, poate să n’am, zise fiul craiului, uităndu-se țintă in ochii spănului, dar acum deodată mă las in voea intămplării și apoi, dănd pinteni calului, pornește. Mai merge el inainte prin codru că merge și la o strimtoare numai eaca ce spănul ear ăi esă inainte, prefăcut in alte strae și zice cu glas supțiratic și necunoscut:
” Buna calea, drumețule.”
– Bună să-ți fie inima, cum ți-i cautătura! zise fiul craiului.
” Căt despre inima mea! s’o dea Dumnezeu ori cui, zice spănul, oftănd. Numai ce folos ? Omul bun n’are noroc; asta-i știută; rogu-te, să nu-ți fie cu supărare drumețule, dar fiindcă a venit vorba de-așa, iți spun ca la un frate, că din cruda copilirie, slujesc prin străini, și incaltea nu mi-ar fi ciudă cănd n’aș vre sa mă dau la treabă căci cu munca
m’am trezit. Dar așa muncesc, muncesc și nu s’alege nimica de mine ; pentrucă tot de stăpăni calici mi-am avut parte. Și vorba ceea: la calic slijești, calic rămăi. Cănd aș da odată peste un stăpăn cum găndesc eu, n’aș ști ce să-i fac să nu-l smintesc. Nu cumva ai trebuință de slugă, voinice ? Cum te văd, sameni a ave său la rărunchi. De ce te scumpești pentru nimica toată, și nu-ți iei o slugă vrednică, ca să-ți fie mănă de ajutor la drum? – Locurile aestea sunt șugubețe; de unde știi cum vine intămplarea, și Doamne ferește, să nu-ți cadă greu singur.”
– Acum de-odată, ăncă tot nu, zise fiul craiului cu măna pe buzdugan; m’oiu mai sluji și
eu singur, cum oiu pute și dănd ear pinteni calului, pornește mai repede. Și mergănd el tot inainte prin codri intunecoși, de la un loc se inchide calea și incep a i se incurca cărările, incăt nu se mai pricepe fiul craiului acum, incotro să apuce și pe unde să meargă.
– Ptiu! drace; eaca, in ce incurcătură am intrat. Asta-i mai rău decăt poftim la masă zise
el. Nici tu sat, nici tu tărg, nici tu nimica. De ce mergi inainte, numai peste pustietăți dai; par’că a perit sămănța omenească de pe fata pămăntului. Imi pare rău că n’am luat macar spănul cel de al doile cu mine. Dacă, s’a aruncat in partea măne-sa ce-i vinovat el? Tata așa a zis, insă la mare nevoe, ce-i de făcut? vorba ceea: rău-i cu rău, dar e mai rău fără de rău, Și tot horhaind el cănd pe o cărare, cănd pe un drum părăsit, numai eaca ce ear ăi ese spănul inainte, imbrăcat altfel și călare pe un cal frumos, și prefăcăndu-și glasul, incepe a căina pe fiul craiului, zicănd:
„Sărmane omule, rău drum ai apucat. Se vede că ești străin și nu cunoști locurile pe aici. Ai avut mare noroc de mine, de n’ai apucat a cobori priporul ista, că erai prăpădit. Ia colo devale, in infundătura ceea, un taur grozav la mulți bezmeteci le-a curmat zilele și eu, mai deunăzi, căt mă vezi de voinic, deabia am scăpat de dănsul, ca prin urechile acului. Intoarce-te inapoi, ori dacă ai de dus inainte, ie-ți in ajutor pe cine-va. Chiar și eu m’aș tocmi la d-ta, dacă ți-a fi cu plăcere.”
– Așa ar trebui să urmez, om bun, zise fiul craiului, dar ți-oiu spune drept:: tata mi-a dat in
grijă, cănd am pornit deacasă, ca să mă feresc de omul roș, eară mai ales de cel spăn, căt oiu pute ; să n’am de a face cu dănșii nici in clin nici in mănecă; și dad n’ai fi spăn, bucuros, te-aș tocmi.
” Hei, hei! călătorule. Dacă ți-i vorba de-așa, ai să-ți rupi ciochinele umblănd și tot n’ai să găsești slugă, cum cauți d-ta, că pe-aici sunt numai oameni spăni. Ș’apoi cănd este la adecălea, te-aș intreba, ca ce fel de zăticneală ai pute să intimpini din pricina asta? Pesemne n’ai auzit vorba ceea: că de păr și de coate goale nu se plănge nimene. Și cănd nu sunt ochi negri, săruți și albaștri! Așa și d-ta mulțumește lui Dumnezeu că m’ai găsit și tocmește-mă. Și dacă-i apuca odată a te deprinde cu mine, știu bine, că n’am să pot scăpa ușor de d-ta, căci așa sunt eu in felul meu, știu una și bună: să-mi slujesc stăpănul cu dreptate. Hai, nu mai sta la indoeală, că mă tem să nu ne-apuce noaptea pe aici. Și and ai ave incaltea un cal bun, calea valea, dar cu smărțogul ista iți duc vergile.”
– Apoi dă, spănule, nu știu cum să fac, zise fiul craiului. Din copilăria mea sunt deprins a
asculta de tată și tocmindu-te pe tine, par’că-mi vine nu știu cum. Dar fiindcă mi-au mai esit pănă acum inainte ăncă doi spăni și cu tine al treile, apoi mai ‘mi vine a crede că asta-i țara spănilor și n’am incotro; mort, copt trebue să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici. Și din doue vorbe, fiul craiului il tocmește si după aceea pornesc impreună, să easă la drum, pe unde arată spănul. Și mergănd ei o bucată bună, spănul
se preface că-i e sete și cere plosca cu apă de la stăpănu-său. Fiul craiului i-o dă și spănul cum o pune la gură, pe loc o și ia oțărindu-se, și vărsă toată apa dintr’ănsa. Fiul craiului zice atunci supărat :
– Dar bine, spănule, de ce te apuci? Nu vezi că pe aici e mare lipsă de apă? Și pe arșița asta o să ne uscăm de sete.
” Să avem ertare, stăpăne ! Apa era băhlită și ne-am fi putut bolnăvi. Căt despre apă bună, nu vă ingrijiți ; acuș avem să dăm peste o făntănă cu apă dulce și rece ca ghiața. Acolo vom poposi puțin, oiu clătări plosca bine ș’oiu umple-o cu apă proaspătă, ca să avem la drum, căci mai incolo nu prea sunt făntăni, și din partea apei, mi se pare ca i-om duce dorul. Și cărnind pe o cărare, mai merg ei o leacă inainte, pănă ce ajung intr’o poeană și numai eaca ce dau de o făntănă cu ghizdele de stejar și cu un capac deschis in laturi. Făntăna era adăncă și nu avea nici roată nici cumpană, ci numai o scară de coborit pănă la apă.
– Ei, ei spănule acum să te văd căt ești de vrednic, zise fiul craiului. Spănul atunci zimbește puțin și coborindu-se in făntănă, umple intăi plosca și o pune la șoid. Apoi mai stănd acolo in fund pe scară, aproape de fața apei, zice:
” Ei! da ce răcoare-i aici, Chima răului pe malul părăului!” imi vine să nu mai es afară. D
Dumnezeu să ușureze păcatele celui cu făntăna, că bun lucru a facut. Pe arșițele este o racoreală ca asta mult plătește! Mai șede el acolo puțin și apoi ese afară, zicănd:
” Doamne, stăpăne, nu știi căt mă simțesc de ușor ; par’că imi vine să sbor, nu altă ceva. Ia viră-te și d-ta oleacă să vezi cum ai să te răcorești; așa are să-ți vie de indămănă după asta de are să ți se pară că ești ușor cum ăi pana…
Fiul craiului, boboc in felul său, la trebi de aeste, se potrivește spănului și se bagă in făntănă, fără să-i trăsnească prin minte, ce i se poate intămpla. Și cum sta și el acolo de se răcorea, spănul face, tranc! capacul pe gura făntănei, apoi se sue deasupra lui și zice cu glas răutacios:
” Alelei! fecior de om viclean, ce te găsești; tocmai de ceea ce te-ai pazit, n’ai scăpat. Ei, că bine mi te-am căptușit! Acum să-mi spui tu cine ești, de unde vii și incotro te duci, că de nu, acolo iți putrezesc ciolanele !
Fiul craiului ce era să facă ? ăi spune toate cu deamănuntul, căci deh, care om nu ține la viață inainte de toate ?
” Bine ; atăta am vrut să aflu din gura ta, puiu de viperă ce mi-ai fost, zice atunci spănul : numai cată să fie așa, că de te-oiu prinde cu oca mică, greu are să-ți cadă. Chiar acum aș pute să te omor, in voea cea bună, dar mi-i milă de tinerețele tale… Dacă vrei să mai vezi soarele cu ochii și să mai calci pe earbă verde, atunci jură-mi-te pe ascuțișul paloșului tău, că mi-i da ascultare și supunere intru toate, chiar ș’in foc de ți-aș zice, să te arunci. Și de azi inainte, eu să fiu in locul tău nepotul impăratului, despre care mi-ai vorbit, eară tu, sluga mea ; și atăta vreme să ai a mă slujl, pănă cănd ăi muri și ear ăi inviă. Și ori unde vei merge cu mine, nu care cum-va să bleștești din gură, cătră cineva, despre ceea ce a urmat intre noi, că te-am șters de pe fața pămăntului. Iți place așa să mai trăești, bine de bine ; eară de nu, spune-mi verde in ochi, ca să știu ce leac trebue să-ți fac…
Fiul craiului văzăndu-se prins in clește și fără nici o putere, ăi jura credință și supunere intru toate, lăsăndu-se in știrea lui Dumnezeu, cum a vre el să facă. Atunci spănul pune măna pe cartea, pe banii și pe armele fiului de craiu și le ie la sine; apoi il scoate din făntănă și-i dă paloșul să-l sărute ca semn de pecetluirea jurămăntului, zicănd :
„De-acum inainte să știi că te chiamă Harap Alb; aista ți-i numele și altul, nu. După aceasta incălecă, fiecare pe calul seu și pornesc, spănul inainte ca stăpăn, Harap Alb in urmă ca slugă, mergănd spre impărăție, Dumnezeu să ne ție, ca cuvăntul din poveste, inainte mult mai este.
Și merg ei și merg cale lungă să le-ajungă, trecănd peste nouă mări, peste nouă țeri și peste nouă ape mari și intr’o tărzie vreme ajung la impărăție.
Și cum ajung, spănul se infățișază inaintea impăratului, cu carte din partea craiului. Și impăratul verde cetind cartea, are de bucurie că i-a venit nepotul, și pe dată il și face cunoscut curții și fetelor sale, care il primesc cu toată cinstea cuvenită unui fiu de craiu și moștenitor al impăratului.
Atunci spănul, vazănd că i s’au prins minciunile de bune, chiamă la sine pe Harap Alb și-i zice cu asprime :
Tu să șezi la grajd nedeslipit și să ingrijești de calul meu, ca de ochii din cap, că de-oiu veni pe-acolo și n’oiu gasi trăbile făcute după plac, vai de pielea ta are să fie. Dar pănă, atunci, na-ți o palma, ca să ții minte ce ți-am spus. Bagat-ai in cap vorbele mele ?
– Da, stăpăne, zise Harap Alb, lăsănd ochii in jos .. . Și eșind pornește la grajdiu.
Cu asta a voit spănul să-și arăte arama și să facă pe Harap Alb ca să-i iee și mai mult frica.
Fetele impăratului intămplăndu-se de față, cănd a lovit spănul pe Harap Alb, li s’au făcut milă de dănsul și au zis spănului cu binișorul:
„Vere, nu faci bine ceea ce faci. Dacă este că a lăsat Dumnezeu să fim mai mari peste ar trebul să avem milă de dănșii, că și ei sărmanii sunt oameni !
– Hei, dragele mele vere, zice spănul cu viclenia lui obicinuită: d voastră ăncă nu știți ce-i pe lume. Dacă dobitoacele n’ar fi fost infrănate, dedemult ar fi sfășiet pe om. Și trebue să știți că și intre oameni cea mai mare parte sunt dobitoace, care trebuesc ținuți din frău, daca ți-i voea să faci treabă cu dănșii.
Ei apoi …. zi că nu-i lumea de-apoi. Să te ferească Dumnezeu, cănd prinde mămăliga coajă. Vorba ceea :
„Dă-mi Doamne ce n’am avut
Să mă mier ce m’a găsit ”

Fetele atunci au luat altă vorbă, dar din inima lor nu s’a șters purtarea necuviincioasă a spănului, cu toate indreptările și inrudirea lui, pentru că bunătatea nu are de-a face cu răutatea. Vorba ceea:

” Viță de vie, tot in vie,
Eară vița de boz, tot răgoz.”

Si din ciasul acela, au inceput a vorbl ele in-de ele, că spănul de fel nu samănă in partea lor, nici la chip nici la bunătate ; și că Harap Alb sluga, lui are o infățișare mult mai plăcută și samănă a fi mult mai omenos. Pesemne inima le spunea, că spănul nu le este văr și deaceea nu-I puteau mistui. Așa il urise ele de tare acum, că dacă ar fi fost in banii lor, s’ar fi lepedat de spăn, ca de ucigă-l cruce. Dar nu aveau ce se face de impăratul, ca să nu-i aducă supărare.
Amu intru una din zile, cum ședea spănul la ospăț impreună cu moșu-seu, cu verele sale și cu alții căți se intămplase, Ii s’au adus mai la urmă, in masă și niște sălăți foarte minunate. Atunci impăratul zice spănului:
„Nepoate, mai măncat ai sălăți de aceste, de cănd ești?”
– Ba nu, moșule, zice spănul ; tocmai eram să vă intreb de unde le aveți, că tare-s bune! … O haraba intreagă aș fi in stare să mănănc și par’că tot nu m’aș sătura.
„Te crede moșul, nepoate, dar cănd ai ști cu ce gteutate se capătă pentrucă numai in grădina ursului, dacă-i fi auzit de dănsa, se află sălăți de aceste și mai rar om, care să poată lua dintr’en-sele și să scape cu viață. Intr toți oamenii din imperăția mea numai un pădurariu se bizuește la treaba asta. Și acela el știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cănd in cănd, așa căte puține de poftă.
Spănul voind să peardă acum pe Harap Alb cu ori ce preț zise impăratului:
– Doamne, moșule, de nu mi-a aduce sluga mea sălăți de aceste și din peatră seacă, mare lucru să fie.
Ce vorbești nepoate zise impăratul: unul ca dănsul și ăncă necunoscător de locurile acestea, cum crezi că ar pute face acestă slujba? Doar’ de ți-i greu de viața, lui.
– Ia las moșule, nu-i duce grija; pun rămășag, că are să-mi aducă sălăți intocmai ca aceste și ăncă mai multe, că știu eu ce poate el.
Ș’odată chiamă spănul pe Harap Alb și-i zice răstit :
Acum degrabă să te duci cum ăi ști tu și să-mi aduci sălăți de aceste din grădina ursului. Hai, eși repede și pornește, că nu-i vreme de pierdut. Dar nu cumva să faci de altfel că nici in borta șoarecului nu ești scăpat de mine.
Harap alb ese măhnit, se duce in grajd și incepe a-și netezi calul pe coamă zicănd:
Ei, căluțul meu, cănd ai ști tu in ce necaz am intrat! Sfănt să fie rostul tătăne-meu, că bine m’a invățat! Așa i, că dacă, n’am ținut samă de vorbele lui, am ajuns slugă la dărloagă și acum vrănd nevrănd, trebue s’ascult, că mi-i capul in primejdie.
Stăpăne, zise atunci calul: deacum inainte ori cu capul de peatră, ori cu peatra de cap, tot atăta-i; fii odată bărbat și nu-ți face voe rea. Incalecă pe mine și hai! Știu eu undo te-oiu duce și mare-i Dumnezeu, nea scăpa el și din aceasta !
Harap alb mai prinzănd oleacă la inimă, incelecă și se lasă in voea calului, unde a vre el să-l ducă.
Atunci calul pornește la pas, pănă ce ese mai incolo, ca să nu-i vadă nimene. Apoi iși arată puterile sale, zicănd:
Stăpăne, ține-te bine pe mine, că am să sbor lin ca văntul, să cutrierăm pămăntul. Mare-i Dumnezeu și meșteru-i dracul. Helbet vom pute veni de hac și spănului celuia; nu-i e vremea trecută.
Și odată sboară calul cu Harap alb pănă la nouri; apoi o ia de-a curmezișul pămăntului: pe deasupra codrilor, peste vărful munților, peste apa mărilor și după aceea se lasă incet, incet intr’un ostrov măndru din mijlocul unei mări, langă o casuță singuratică, pe care era crescut niște mușchiu pletos, de o podină de gros, moale ca mătasa și verde ca buratecul.
Atunci Harap alb descălecă și spre mai mare mirarea lui, numai eaca il intimpină in pragul ușei cerșitoarea, căreia ăì dăduse el un ban de pomană, inainte de pornirea lui de acasă.
” Ei Harap alb, așa-i că ai venit la vorbelemele ? că deal cu deal se ajunge, dar ăncă om cu om. Află acum că eu sunt sfănta Duminică și știu ce nevoe te-a adus pe la mine. Spănul vrea să-ți răpue capul cu ori ce chip și deaceea te-a trămis să-i aduci sălăți din grădina ursului, dar i-or da ele odată pe nas. Remăi aici in astă noapte, ca să văd ce-i de făcut.
:Harab Alb remăne bucuros, mulțămind sfintei Dumineci pentru buna găzduire și ingrijirea ce are de el.
” Fii incredințat că nu eu, ci puterea milosteniei și inima ta cea bună te ajută Harap alb, zice sfănta Duminică eșind și lăsăndu-l in pace să se linistească. Și cum ese sfănta Duminică afară, odată pornește desculță prin rouă, de culege o poală de somnoroasă, pe care o ferbe la un loc cu o vadră de lapte dulce și cu una de miere și apoi ie mursa aceea și iute se duce de o toarnă in făntăna din grădina ursului, care făntănă era plină cu apă pănă in gură. Și mai stănd sfănta Duminică oleacă in prejma făntănei, numai eaca ce vede că vine ursul, cu o falcă in ceriu și cu una in pămănt, mornăind infricoșat. Și cum ajunge la făntănă, cum incepe a bea lacom la apă și a-și linge buzele de dulceața și bunătatea ei. Și mai stă din baut și ear incepe a mornai; și ear mai bea căte un răstimp și ear mornăește pănă ce de la o vreme incep a-i slăbi puterile și cuprins de amețală, pe loc cade jos și adoarme mort, de putea-i să tai lemne pe dănsul.
Atunci sfănta Duminică văzăndu-l așa, intr’o clipă se duce și desteptănd pe Harap alb chiar in miezul nopței, ăi zice :
” Imbracă-te iute in piele cea de urs, care o ai de la tată-tău, apucă pe ici tot inainte și cum ăi ajunge in răscrucile drumului, ai să i dai de grădina ursului. Atunci sai răpede inlăuntru, de-ți i-a sălăți intr’ales și căte-i vrea de multe, căci pe urs l’am pus eu la cale. Dar la toată intămplarea, de-i vedr si-i veda, că s’a trezit și năvălește la tine; svărle-i pelea cea de urs și apoi fugi incoace spre mine căt ăi putea.
Harap alb face cum ăi zice sfănta Duminică. Și cum ajunge in grădină, odată incepe a smulge la sălăți intr’ales și leagă o sarcină mare, mare, căt pe ce să n’o poată ridica in spinare. Și cănd să iasă cu dănsa din grădină, eaca ursul se trezește și după dănsul Gavrile. Harap Alb dacă vede reaoa i-aruncă pelea cea de urs, și apoi fuge căt ce poate cu sarcina in spate, tot inainte la sfănta Duminică, scăpănd cu obraz curat.
După aceasta Harap Alb multămind sfintei Dumineci pentru binele ce i-a făcut, ăi săruta măna, apoi iși ie sălățile și incălecănd pornește spre impărăție, Dumnezeu să ne ție, că cuvăntul din poveste, inainte mult mai este.
Și mergănd tot cum s’a dus de la o vreme ajunge la impărăție și dă sălățile in măna Spănului.
Impăratul și fetele sale văzănd aceasta, le-a fost de-a mirarea. Atunci Spănul zice ingămfat:
– Ei moșule, ce mai zici ?
”Ce să zic, nepoate ? Ia cănd aș ave eu o slugă ca aceasta, nu i-aș trece pe dinainte.
– D’apoi de ce mi l’a dat tata de-acasă? numai de vrednicia lui, zise spănul; caci altfel nu-l mai luam după mine ca să-mi incurce zilele.
La vr’o căteva zile după aceasta, impăratul arată Spănului niște petre scumpe, zicănd:
Nepoate mai văzut-ai petre nestimate așa de mari și frumoase ca acestea, decănd ești?
Am văzut eu moșule, felurite petre scumpe, dar ca aceste drept să-ți spun, n’am văzut. Oare pe unde se pot găsi așa petre ?
Pe unde să se găsească, nepoate ? Ia in pădurea Cerbului. Și cerbul acela este bătut tot cu petre scumpe, mult mai mari și mai frumoase de căt aceste. Mai ăntăi cică are una in frunte, de strălucește ca un soare. Dar nu se poate apropie nimene de Cerb : căci este solomonit și nici un fel de armă nu-l prinde; insă el pe care l’a zării nu mai scapă cu viață. De-aceea fuge lumea de dănsul de-și scoate ochii ; și nu numai atăta, dar chiar cănd se uită la cineva fie om sau ori ce dihanie a fi, pe loc remăne moartă. Si cică o mulțime de oameni și de sălbătăciuni zac fără suflare in pădurea lui, numai din astă pricini; se vede că este solomonit, intors de la țăță sau dracul mai știe ce are de-i așa de primejdios. Dar cu toate aceste, trebue să știi nepoate, că unii oameni ăs mai ai dracului decăt dracul; nu se astămpără nIci in ruptul capului; macar că au pățit multe, tot cearcă prin pădurea lui, se vadă nu l’or pute găbui cumva ? Și care dintre ei are indrăzneală mare și noroc și mai mare, umblănd pe acolo, găsește din intămplare căte o peatră de aceste, picată de pe Cerb, cănd se scutură el la șepte ani odată, și apoi aceluia om nu-i trebue altă negustorie mai bună. Aduce peatra la mine și i-o plătesc căt nu face; ba ăncă sunt bucuros că o pot căpăta. Și află nepoate, că asemene petre fac podoaba impărăției mele, nu se găsesc altele mai mari și mai frumoase decăt aceste la nici o impărăție, și deaceea s’a dus vestea despre ele in toată lumea. Mulți impărați și crai inadins vin să le vadă și li-i de-a mirarea de unde le am.
– Doamne, moșule, zise atunci spănul : să nu te superi, dar nu știu ce fel de oameni fricoși
aveți pe aici. Eu pun rămășag pe ce vrei, că sluga mea are să-mi aducă pielea Cerbului aceluia, cu cap cu tot, așa impodobit cum este. Ș’odată chiamă Spănul pe Harap Alb și-i zice : du-te in pădurea Cerbului, cum ăi ști tu, și macar fă pe dracul in patru sau ori ce-i face, dar numai decăt să-mi aduci pielea Cerbului cu cap cu tot, așa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc. Și doar te a impinge păcatul să clintești vre-o peatra din
locul său, eara mai ales acea mare din fruntea cerbului, c’apoi atăta ți-i leacul. Hai, pornește iute, că nu-i vreme de pierdut.
Harap alb vede el bine unde merge treaba, că doar nu era din butuci; dar neavănd incotro ese măhnit, se duce ear in grajd la cal și netezindu-l pe coamă zice:
” Dragul meu căluț, la grea belea m’a vărit ear spănul. De-oiu mai scăpa și din asta cu viață, apoi tot mai am zile de trăit. Dar nu știu zeu la căt mi-a sta norocul.
– Nu-i nimica stăpăne, zise calul. Capul de-ar fi sănătos că belelele curg gărla. Poate ai primit poroncă să jupuești peatra morii și să duci pielea la impărăție?
” Ba, nu, căluțul meu; alta și mai infricoșată, zise Harap alb.
– Vorbă să fie stăpăne, că tocmala-i gata, zise calul. Nu te teme, știu eu năzdrăvănii de ale spănului; și să fi vrut, dedemult i-aș fi făcut pe obraz, dar lasă-l să i mai joace calul. Ce găndești? Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume căte-odată, pentrucă fac pe oameni să prindă la minte. Zi și d-ta, că ai avut să tragi un păcat strămoșesc. Vorba ceea: părinții mănăncă aguridă și fiilor li se strepezesc dinții.. Hai, nu mai sta la gănduri; incalecl pe mine și pune-ți nădejdea in Dumnezeu, că mare-i puterea lui; nu ne-a lăsa el să suferim indelung. Cum vrei? Ce-i e scris omului, in frunte i e pus.” Doar’ mare-i cel de sus! S’or sfărși ele și aceste de la o vreme.
Harap Alb atunci incalecă și calul pornește la pas, pănă ce ese mai incolo departe, ca să iee lumea la ochi. Și apoi incordăndu-se și seaturăndu-se odată voinicește, eară’și arată puterile sale zicănd:
– Ține te zdravăn stăpăne, că ear am să sbor:

In inaltul ceriului
văzduhul pămăntului;
Pe deasupra codrilor
Peste vărful munților
Prin ceața măgurilor
Spre noeanul mărilor
La crăiasa zinelor
Minunea minunelor
Din ostrovul florilor.

Și zicănd aceste, odată și sboară cu Harap Alb
„In naltul ceriului,
Văzduhul pămăntului;
și o ie de-a curmeziș:
De la nouri, către soare
Printre lună și luceferi,
Stele măndre lucitoare,

și apoi se lasă lin ca văntul:
In ostrovul florilor.
La crăeasa zinelor
Minunea minunilor.

Și cănd văntul au aburit, eaca și ei la sfănta Duminecă ear au sosit. Sfănta Duminecă era acasă, și cum a văzut pe Harap Alb poposind la ușa ei, pe loc l’a intimpinat și i-a zis cu blandețe:
” Ei, Harap Alb, așa-i că ear te-a ajuns nevoea de mine?
– Așa este mătușă, respunse Harap Alb, cufundat in gănduri și galben la față de par’că i luase pănza de pe obraz. Spănul vrea să-mi răpue capul cu ori ce preț. Și de-aș muri mai degrabă să scap odată de zbucium; decăt așa viață mai bine moarte de o mie de ori.
” Vai de mine și de mine, Harap Alb, zise sfănta Duminică, par’că nu te aș fi crezut așa slab de ănger, dar după căt văd, ești mai fricos decăt o femee. Hai nu mai sta ca o găină ploată. Rămai la mine in astă noapte și ț’oiu da eu vreun ajutor. Mare-i Dumnezeu. N’a mai fi el după găndul spănului. Insă mai rabdă și tu fătul meu, că mult ai avut de răbdat și puțin mai ai. Pănă acum ț’a fost mai greu, dar de-acurn inainte tot așa are să-ți fie, pănă ce-i eși din slujba Spănului, de la care ai să tragi ăncă, multe necazuri, dar ai să scapi din toate cu capul teafăr, pentru că norocul te ajută.
– Poate așa să fie măicuță, zise Harap Alb, dar prea multe s’au ingrămădit deodată pe capul meu.
” Căte a dat Dumnezeu, Harap Alb, zise sfănta Durninică; așa a trebuit să se intămple și n’ai cui bănui: pentru că nu-i după cum găndește omul, ci-i după cum vre Domnul. Cănd vei ajunge și tu odată mare și tare, ăi căuta să judeci lucrurile de-a fira-păr și vei crede celor asupriți și necăjiți pentrucă știi acum ce e necazul. Dar pănă atunci mai rabdă Harap Alb, căci cu răbdarea ăi frigi pielea.
Harap Alb nemai avănd ce zice, mulțămește lui Dumnezeu și de bine și de rău, și sfintei Duminecă pentru buna găzduire și ajutorul fagăduit.
Ia acum mai vii de-acasă fătul meu. Zică cine-a zice și cum a vre să zică dar cănd este să dai peste păcat, dacă-i înainte te silești sa-l ajungi, ear dacă-i in urmă stai, și-l aștepți. Mă rog, ce mai la deal la vale ? așa e lumea asta, și de-ai face ce-ai face rărnăne cum este ea;nu poți s’o întorci cu umărul, macar să te pui în ruptul capului. Vorba ceea: Zi-i lume și te măntue.” Dar ia să lăsăm toate la o parte, și pănă la una alta, hai să vedem ce-i de facut cu cerbul, că spănul te-a fi aștepănd cu nerăbdare. Și de, stăpăn nu-i? trebue să-l asculți. Vorba ceea: leagă calul unde zice stăpănul.” Și odată scoate sfănta Duminecă obrăzarul și sabia lui Statu-palmă barbă-cot, de unde le avea, dăndu-le lui Harap Alb, zice : Ține aceste, că au să-ți fie de mare trebuință, unde mergem. Și chiar haidem cu ajutorul Domnului, să isprăvim odată si trebușoara asta.
Și pe la căntatul cucoșilor se ie sfănta Duminecă împreună cu Harap Alb și se duc în pădurea cerbului. Și cum ajung în pădure, sapă o groapă adăncă de un stat de orn, lăngă un izvor, unde în fie care zi pe la amează, venia cerbul de bea apă apoi se culca acolo pe loc și dormea căt un beiu, pănă ce asfințea soarele. Și după aceea, sculăndu-se o lua în porneală și nu mai da pe la izvor ear pănă a doua zi pe la amează.
„Ei, ei acum groapa este gata zise sfanta Duminecă. Tu, Harap Alb remăi aici intr’ănsa, toată zioa și eaca ce ai de făcut: pune-ți obrăzarul cum se pune, eara sabia să n-o slăbești din mănă; și deameazA, cănd a veni cerbul aici la izvor să bee apă, și s’a culca ș’a adormi, eu ochii deschiși, cum i-i feliușagul, tu indată ce li-i auzi horăind, să eși incetișor și să potrivești așa, ca să-i sbori capul dintr’o singură lovitură de sabie și apoi
răpede să te arunci in groapă și să șezi acolo, intr’ănsa, pănă după asfințitul soarelui. Capul cerbului are să te strige pănă atunci mereu pe nume ca să te vadă, dar tu nu cumva să te indupleci de rugămintea lui și să te ițești la dănsul că are un ochiu otrăvit și cănd l’a pironi spre tine, nu mai trăești. Insă, cum a asfinții soarele, să știi că a murit cerbul. Și atunci să eși fără frică, să-i jupești pielea, eară capul să-l iei așa intreg, cum se găsește apoi să vii pe la mine.
Și așa sfănta Duminică să ie și se intoarnă singură acasă. Eară Harap Alb rămăne de păndă in groapă. Și cănd pe la amează, numai eaca ce aude Harap Alb un muget inădușit: Cerbul venea boncăluind. Și ajungănd la izvor, odată și incepe a be hălpav la apă rece; apoi mai boncăluește și ear mai be căte un restimp, si ear mai boncăluește
și ear mai be, pănă ce nu mai poate. După aceea incepe a-și arunca țernă după cap,
ca buhaiul și apoi scurmănd de trei ori cu piciorul in pămănt, se tologește jos pe pajiște, acolo pe loc, mai rumegă el căt mai rumegă și pe urmă se așterne pe somn și unde nu incepe a măna porcii la jir.
Harap Alb cum il aude horăind, ese afară incetișor și cănd il croește odată cu sabia pe la mijlocul gătului, ăi și sboară capul căt colo de la trup și apoi Harap Alb se aruncă fără sine in groapă, după cum il povățuise sfănta Duminecă. Atunci săngele cerbului odată a si’nceput a curge gălgăind și a se respăndi in toate părțile, indreptăndu-se și năboind in groapă peste Harap Alb, de căt pe ce era să-l innece. Eară capul cerbului svercolindu-se dureros, striga cu jale zicănd:
– Harap Alb, Harap Alb ! De nume ți-am auzit, dar de văzut nu te-am văzut. Eși numai oleacă să te văd incaltea, vrednic ești de comoara ce ți-o las, și apoi să mor cu plăcere, dragul meu.
Dar Harap Alb tăcea molcum și deabia iși putea descleșta picioarele din săngele inchegat, care era mai-mai să umple groapa.
Insfărșit mai strigă el, capul cerbului, căt mai strigă, insă Harap Alb nici nu răspunde, nici se arată și de la o vreme se face tăcere. Și asa , după asfințitul soarelui, Harap Alb ese din groapă, jupește pielea cerbului cu băgare de samă, să nu smintească vre-o peatră din locul ei, apoi ie capul intreg, așa cum se găsea și se duce la sfănta
Duminecă.
” Ei, Harap Alb, zise sfănta Duminecă, așă-i că am scos’o la capăt și asta?”
Așa-i cu ajutorul lui Dumnezeu și cu al sfintiei voastre, răspunse Harap Alb, am isbutit
măicuță să facem și acum pe cheful spănului, remănere-aș păgubaș de dănsul să remăn șs să-l ved cănd mi-oiu vedea ceafa; atunci și nici atunci, că tare mi-i negru inaintea ochilor.
,,Lasă-l Harap Alb in plata lui Dumnezeu, că și-a da el spănul peste om vr’odată; pentru că nu-i nici o faptă fără plată, zise sfănta Duminecă. Mergi de i le du și acestea, că i-or remănă ele de cap odată.
Atunci Harap Alb, mulțămind sfintei Dumineci, ăi sărută măna, apoi incălecă pe cal și pornește tot cum a venit, mergănd spre impeărăție, Dumnezeu să ne ție, ca cuvăntul din poveste, inainte mult mai este. Și pe unde trecea lumea din toate părțile il inghesuia : pentrucă peatra cea mare din capul cerbului strălucea, de se para că Harap Alb, soarele cu el il ducea.
Mulți crai și impărați eșeau inaintea lui Harap Alb, și care din cotro il ruga, unul să-i dee bănărit, căt a cere el, altul să-i dee fata și jumătate de impărăție; altul sa-i dee fata și impărăția intreagă pentru asemene odoare. Dar Harap Alb ca de foc se ferea și urmăndu-și calea, inainte la stăpănu-seu le ducea.
Și intru una din seri, cum ședea spănul, impreună cu moșu-seu și cu verele sale sus intr’un foișor, numai eaca ce zăresc in depAărtare un sul de raze scănteitoare, care venea inspre dănșii și de ce se apropia, de ce lumina mai tare, de li fura vederile. Și deodată toată suflarea s’a pus in mișcare : lumea de pe lume fiind in mare nedumerire, alerga să vadă ce minune poate să fie ?
Și cănd colo, cine era? Harap Alb, care venea in pasul calului, aducănd cu sine pielea și
capul cerbului, pe care le-au și dat in măna spănului.
La vederea acestei minunății, toți au rămas incremeniți și uităndu-se unii la alții, nu știeau ce să zică ? – Pentrucă in adevăr era și lucru de mirare !
Dar spănul cu viclenia sa obicinuită, nu-și perde cumpătul. Și. luănd vorbă zice impăratului:
„Ei! moșule, ce mai zici? adeveritu-s’au vorbele mele?” ,
– Ce să mai zic nepoate, răspunse impăratul uimit. Ia să am eu o slugă așa de vrednică și
credincioasă, ca Harap Alb, aș pune-o la masă cu mine, că mult prețuește omul acesta.
Ba să-și pue pofta ‘n cuiu, răspunse spănul cu glas răutăcios. Asta n’aș face-o eu, de-ar mai fi el, pe căt este, doar nu-i frate cu mama, să-I pun in capul cinstei. Eu știu moșule că sluga-i slugă și stăpănu-i stăpăn; s’a măntuit vorba. Na, na, na! d’apoi pentru vrednicia lui mi l’a dat tata, că altfel de ce l-aș fi mai luat cu mine. Hei, hei! Nu știți d-voastră ce poam’a dracului e Harap Alb ăista. Pănă l’am dat la brazdă, mi-am stupit sufletul cu dănsul – Numai eu ăi vin de hac. Vorba ceea: frica păzește bostănăria.” Alt stăpăn, in locul meu nu mai face brănză cu Harap Alb, căt ăi lumea și pămăntu. – Ce te potrivești, moșule ? Cum văd eu d-ta prea intri in voea supușilor. Deaceea nu-ți dau cerbii pietre scumpe și urșii salăți. Mie unuia știu că nu-mi suflă nimene in borș : cănd văd că măța face mărazuri, ț’o străng de coadă, de mănăncă și mere pădurețe, căci n’are incotro … Dacă ț’a ajuta Dumnezeu, să mă rănduești mai degrabă in locul
d-tale, ăi vedea moșule dragă, ce prefacere are să ie impărăția; n’or mai șede lucrurile tot așa moarte cum sunt. Pentrucă știi vorba ceea. Omul sfințește locul”… Fost ai și d-ta la tinerețe, nu zic. Dar acum iți cred. De, bătrănețe nu-s ? Cum n’or sta trebile baltă.
Insfărșit spănului ăi mergea gura, ca pupăza, de-a amețit pe impăratul, incăt a uitat și de Harap Alb și de cerb și de tot.
Fetele impăratului insă, priveau la verișor … cum privește cănele pe măță și li era drag ca sarea ‘n ochi: pentru că le spunea inima ce om fără de lege este spănul. Dar cum erau să easă ele cu vorba inaintea tatului lor ? Spănul n’avea de cine… Vorba ceea: găsise un sat fără căni și se primblă fară băț.” Că altă, ce pot să zic?
La vr’o căteva zile după asta, impăratul făcu un ospăț foarte mare, in cinstea nepotu-seu – la care ospăț au fost poftiți cei mai străluciți oaspeți: impărați, crai, voevozi, capitanii oștirilor, mai marii orașelor și alte fețe cinstite.
In zioa de ospăț fetele impăratului s’au pus cu rugăminte pe lăngă Spăn, să dee voe lui Harap Alb, ca să slujească și el la masă. Spănul neputăndu-le strica hatărul chiamă pe Harap Alb de față cu dănsele, și-i invoi aceasta, insă cu tocmală, ca in tot timpul ospățului, să stee numai la spatele stăpănu-seu și nici macar sä-și ridice ochii la ceilalți meseni, că de l’oiu vedea obrăznicindu-se cumva, acolo pe loc ăi și taiu capul.
Auzit-ai ce am spus, slugă netrebnică, zise spănul, arătănd lui Harap Alb tăișul paloșului,
pe care jurase credintă și supunere spănului, la eșirea din făntănă.
Da, stăpăne, răspunse Harap Alb cu umilință, sunt gata la poronca Luminării voastre.
Fetele impăratului au mulțămit spănului și pentru atăta.
Amu, tocmai pe cănd era temeiul mesei și oaspeții tot gustănd vinul de bun, incepuse a se chiurchiului căte oleacă, numai eaca o pasăre măeastră se vede bătănd la fereastră și zicănd cu glas mueratic:
”Măncaţi, beţi şi vă veseliţi, dar de fata impăratului Roş nici nu găndiţi.”
Atunci deodată tuturor mesenilor pe loc li s’a stricat cheful și au inceput a vorbl care ce știea și cum ăi ducea capul: unii spuneau că impăratul roș avănd inimă haină, nu se mai satura de a vărsa sănge omenesc; altii spuneau că fata lui este o farmazoană cumplită, și că din pricina ei se fac atătea jertfe; alții intăreau spusele colorlalți, zicănd, că chiar ea ar fi venit in chip de pasăre de a bătut acum la fereastră, ca să nu lese și aici lumea in pace. Alții ziceau, că ori cum ar fi, dar pasărea aceasta nu-i lucru curat; și că trebue să fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodl casele oamenilor. Alții mai fricoși, iși stupeau in sin, menind-o ca să se intoarcă pe capul aceluia, care a trimis-o. – Insfărșit unii spuneau intr’un fel, alții in altfel și multe se ziceau pe sama fetei impăratului roș, dar nu se știea care din toate acele vorbe, este cea adevărată.
Spănul, după ce-i ascultă, pe toți eu mare aminte, clatină din cap și zise :
– Rău e cănd ai a face tot cu oameni, care se tem și de umbra lor. D-voastră cinstiți oaspeți, se vede că pașteți boboci, de nu vă pricepeți al cui fapt e acesta.
Și atunci spănul repede iși ațintește privirile asupra lui Harap Alb și nuștiu cum il prinde zimbind.
– Așa, … slugă vicleană, ce-mi ești? Vra să zică tu ai știintă de asta și nu mi-ai spus. Acum degrabă să-mi aduci pe fata impăratului roș, de unde știi și cum ăi ști tu. Hai, pornește ! Și nu cumva să faci de altfel, că te-ai dus de pe fața pămăntului.
Atunci Harap Alb eșind plin de măhnire, se duce in grajd la cal și netezindu-l pe coamă
sărutăndu-l, zice :
„Dragul meu tovarăș, la grea nevoe m’a băgat ear spănul. Amu a scornit alta: ci-că să-i aduc pe fata impăratului roș, de unde-oiu ști. Asta-i curat vorba ceea : Poftim pungă la masă, dacă ți-ai adus de-acasă.” Se vede că mi s’a apropiăt funia la par. Cine știe ce mi s’a mai intămpla. Cu spănul tot am dus-o, cum am dus-o – căne – cănește – pănă acum. Dar eu omul roș nu știu zeu la căt mi-a sta capul. Și’apoi unde s’a fi găsind acel impărat roș și fata lui, care ci-că este o farmazoană cumplită, numai cel de pe comoară a fi știind. Par’că dracul vrăjește, de n’apuc bine a scapa din una dau peste alta. Se vede că m’a născut mama intr’un cias rău, sau nu știu cum să mai zic, ca să nu greșesc inaintea lui Dumnezeu. Mă pricep eu tare bine ce ar trebul să fac, ca să se curme odată toate aceste. Dar m’am deprins a tiri după mine o vieață ticaloasä. Vorba ceea : să nu dea Dumnezeu omului, Căt poate el suferi.”
– Stăpăne, zise atunci calul, nechezănd cu infocare: nu te mai olicăi atăta. După vreme rea, a fi el vre-odată și senin. Dac’ar sta cine-va facă samă de toate cele, cum chitești d-ta, apoi atunci ar trebul să vezi tot oameni morți pe toate cărările… Nu fii așa de nerăbdător ! De unde știi că nu s’or schimba lucrurile in bine pentru d-ta! – Omul e dator să se lupte căt a pute cu valurile vieții. Căci știi că este o vorbă Ș Nu aduce anul, ce aduce ciasul. Cănd sunt zile și noroc, treci prin apă și prin foc și din toate scapi nevătăm at. Vorba căntecului:
„Fă-mă mamă cu noroc
Și macar m’aruncă’n foc.”
Las pe mine, stăpăne! că știu eu pe unde teoiu duce la impăratul roș : pentrucă m’au mai purtat odată păcatele pe acolo, cu tatu-tău, in tinerețele lui. Hai, incalecă pe mine și ține-te bine, că acum am să-mi arăt puterile chiar de aici de pe loc, in ciuda spănului, ca sa-i punem venin la inimă.
Harap Alb atunci incalecă și calul nechezănd odată puternic, sboară cu dănsul :
În inaltul ceriului
Văzduhul pămăntului,
și o ie de-a curmeziș:
De la nouri cătră soare
Pintre luna și luceferi,
Stele măndre lucitoare.
Și apoi de la o vreme incepe a se lăsa lin ca văntul și luănd de-a lung pămăntul, merg spre impărație, Dumnezeu să ne ție, ca cuvăntul din poveste, inainte mult mai este.
Dar ia să vedem, ce se mai petrece la masă, după ducerea lui Harap Alb ?
– Hei, hei zise spănul in sine, tremurănd de ciudă: nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia,
că de mult iți făceam felul … Dar trăind și nemurind, te-oiu sluji eu, mai badeo! Paloșul ista are să-ți știe de știre… Ei, vedeți, moșule și cinstiți meseni, cum hrănești pe dracul, fără să știi cu cine ai de-a face? Dacă nu-s și eu un puișor de om in felul meu, dar tot m’a tras Harap Alb pe șfară. Bine-a zis, cine-a zis, că unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul războiu mai puternic.”
Insfirșit, impăratul, fetele sale și toți oaspeții remaseră incremeniți, spănul bodrogănind din gură, nu știea cum să-și ascundă ura, eară Harap Alb ingrijit de ce i s’ar mai pute intămpla in urmă, mergea tot inainte prin locuri pustii și cu greu de străbătut.
Și cănd să treacă un pod peste o apă mare, eaca o nuntă de furnici trecea și ea tocmai atunci podul. Ce să facă Harap Alb ? Stă el oleacă se sfătuește cu găndul: să trec peste dănsele am să omor o mulțime; să dau prin apă, mă tem că m’oiu ineca cu cal cu tot. Dar tot mai bine să dau prin apă, cum a da Dumnezeu, decat să curm viața atător găzulițe nevinovate. Și zicănd Doamne-ajut, se aruncă cu calul in apă, o trece inot dincolo la cela mal fără primejdie și apoi iși ie drumul inainte. Și cum mergea el, numai eaca i se infățișă, o furnică sburătoare, zicănd:
„ Harap Alb, fiindcă ești așa de bun de ți-a fost milă de viața noastră, cănd treceam pe pod și nu ne-ai stricat veselia, vreu să-ți fac și eu un bine : na-ți aripa asta și cănd ăi ave vr’odată nevoe de mine, să dai foc aripei și atunci eu imipreună cu tot neamul meu avem să venim in ajutor.”
Harap Alb stringănd aripa cu ingrijire melțămește furnicei pentru ajutorul făgăduit și apoi pornește tot inainte.
Și mai merge el căt merge, și numai eaca ce aude o băzăitură inădușită. Se uită el in dreapta, nu vede nimica; se uită in stanga, nici atăta; cănd se uităă ăin sus, ce să vadă ? Un roiu de albine se invărtea in sbor pe deasupra capului său iș umblau bezmetice de colo pănă, colo, neavănd loc unde să se așeze. Harap Alb văzăndu-le așa i se face milă de dănsele și luăndu-și pălăria din cap, o pune pe earbă la pămănt, cu gura ‘n sus, și apoi el se dă, intr’o parte. Atunci bucaria albinelor; se lasă jos cu toatele și se adună ciotcă in pălărie. Harap Alb aflăndu-se cu părere de bine despre asta, aleargă in dreapta și in stanga și nu se lasă pănă ce gasește-un buștihan putregăios, il scobește eu ce poate și-i face urdiniș; dup aceea așază niște tepuși intr’ănsul, și freacă pe dinnăuntru cu catușnică, cu sulcină, cu mătăciune, cu poala Săntă-Măriei și cu alte buruene mirositoare și prielnice albinelor și apoi luăndu-l pe umăr, se duce la roiu, restoarnă albinele frumușel din pălărie in buștihan, il intoarce binișor cu gura in jos, și pune deasupra niște captălani, ca, să nu răsbată soarele și ploaea inlăuntru și apoi lăsăndu-l acolo pe cămp, intre flori, isi căută de drum.
Și cum mergea el, mulțămit in sine pentru această facere de bine, numai eaca i se infățișază inainte crăeasa albinelor, zicăndu-i :
„Harap Alb, pentrucă ești așa de bun bun și te-ai ostenit de ne-ai făcut adăpost, vreu să-ți fac eu un bine in viața mea: na-ți aripa asta, și cănd ăi ave vr’odată nevoe de mine, aprinde-o, eu indată am să-ți vin intru ajutor.”
Harap Alb luand aripa cu bucurie, o stringe cu ingrijire ; apoi mulțămind crăesei pentru ajutorul făgăduit, pornește, urmăndu-și calea tot inainte.
Mai merge el căt merge, și cănd la poalele unui codru, numai eaca ce vede o dihanie de om, care se părptilea pe langă un foc de douezeci și patru de stănjini de lemne și tot atunci striga căt i lua gura, că moare de frig. Și-apoi afară de aceasta, omul acela era ceva de spăriet : avea niște urechi clăpăuge și niște buzoae groase și dăbălăzate. Și cănd sufla cu densele, cea de deasupra se resfrăngea in sus, peste scăfărliea capului, ear cea de desupt atărna in jos, de-i acoperea păntecele. Și ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasă de-o palmă. Nu era chip să te apropii de dănsul, că așa tremura de tare de par’că-l zghihuea dracul. Și dac’ar fi tremurat numai el, ce și-ar fi fost? Dar toată suflarea și făptura de prin prejur ăi țineau hangul: văntul gemea ca un nebun, copacii din padure se văicărau, petrele țipau, vreascurile țiueau și chiar lemnele de pe foc pocneau de ger. Eara veverițele, găvozdite una peste alta in scorburi de copaci, suflau in unghii și plăngeau in pumni, blăstemăndu-și ciasul in care s’au născut. Me rog, foc de ger era; ce să vă spun mai mult. Harap Alb numai o țiră căt a stat de s’a uitat a făcut țurțuri la gură și neputăndu-și stapăni răsul, zise cu mirare:
– Multe mai vede omul acesta căt trăește! – Măi tartorule, nu mănca haram și spune drept, tu ești Gerilă? – așa-i că taci? Tu trebue să fii: pentrucă și focul inghiață langă tine, de arzuliu ce ești.
Rizi tu, rizi Harap Alb, zise atunci Gerilă tremurănd, dar unde mergi, fără de mine n’ai să poți face nimica.
– Hai și tu cu mine dacă vrei, zise Harap Alb; deabia te-i mai incălzi, mergănd la drum, căci nu e bine căd stai locului.
Gerilă atunci se ie cu Harap Alb și pornesc impreună. Și mergănd ei o bucată inainte, Harap Alb vede altă dracărie și mai mare: o namilă de om mănca brazdele de pe urma a 24 de pluguri și tot atunci striga in gura mare, că crapă de foame.
– Ei apoi, să nu bufnești de ris, zise Harap Alb ? Măi, măi, măi ! că multe-ți mai văd ochii! Pesemne c’ăista-i Flămănzilă, foametea, sac fară fund sau cine mai știe ce pricopsală a fi, de nu-l mai poate sătura nici pămăntul.
„Rizi tu rizi, Harap Alb, zice atunci Flămănzilă dar unde mergeți voi, fără de mine n’aveți să puteți face nici o ispravă.”
– Dacă-i așa, hai și tu cu noi, zise Harap Alb, că doar n’am a te duce in spinare.
Flămănzilă atunci se ie după Harap Alb și pornesc tustrei inainte. Și mai mergănd ei o postată numai eaca Harap Alb vede altă minunăție și mai mare : o arătare de om beuse apa de la 24 de eazuri și o gărlă pe care umblau numai 500 de mori, și tot atunci striga in gura mare, că se usucă de sete.
– Măi, da al dracului onanie de om e și acesta, zise Harap Alb. Grozav burdahan și nesățios gătlej, de nu pot sa-i potolească setea nici izvoarele pămăntului; mare ghiol de apă trebue să fie in mațele lui! Se vede că acesta-i prăpădenia apelor, vestitul Setilă, fiul Secetei, născut in zodia rățelor și impodobit cu darul suptului.
„Rizi tu, rizi, Harap Alb, zise atunci Setilă, căruia incepu a-i țișni apa pe nări și pe urechi, ca pe niște lăptoace de mori, dar unde vă duceți voi, fară de mine degeaba vă duceți.”
– Hai și tu cu noi, dacă vrei, zise Harap Alb; deabia nu te-i mai linciuri atăta in cele ape, ăi scăpa de blăstemul broaștelor și-i da răgaz morilor să umble, că destul ți-ai făcut mendrele pănă acum. Ce Doamne eartă-mă, ăi face broaște in păntece de atăta apă.
Setilă atunci se ie după Harap Alb și pornesc tuspatru înainte. Și mai mergănd ei o bucată, numai eaca ce vede Harap Alb altă minunăție mai minunată: o schimonositură de om avea in frunte numai un ochiu, mare cat o sită, și cănd il deschidea, nu vedea nimica; da chior peste ce apuca. Eară cănd îl ținea închis, dar fie zi, dar fie noapte, spunea că vede cu densul în măruntaele pămăntului.
,,,Eaca, incepu el a răcni ca un smintit : toate lucrurile mi se arată găurite, ca sitișca și străvezii ca apa cea limpede; deasupra capului meu văd o mulțime nenumerată de văzute și nevăzute; văd earba cum crește din pămănt; văd cum se restogolește soarele după deal ; luna și stelele cufundate in marea; copacii cu vărful in jos, vitele cu picioarele in sus si oamenii umblănd cu capul intre umere ; văd însfirșit ceea ce n’aș mai dori să vadă nimene, pentru a-și osteni vederea: văd niște guri căscate  uităndu-se la mine și nu-mi pot da samă de ce vă mirați așa, mira-v’ați de … frumusețe-vă!”
Harap Alb atunci se bate cu măna peste gură și zice !
– Doamne ferește de omul nebun, că tare-i de jălit, sărmanul ! Pe de-o parte iți vine a ride și pe de alta iți vine a-l plănge. Dar se vede că așa l’a lăsat Dumnezeu. Poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu OrbiIă, văr primar cu Chiorilă, nepot de soră lui Păndilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă. Ori din tărg de la să-l cați ; megieș cu căutați și de urma nu-i mai dați. Mă rog unu-i Ochilă pe fața pămăntului, care vede toate și pe toți, altfel de cum vede lumea cealaltă; numai pe sine nu se vede căt e de frumușel. Par’că-i un boț, chilimboț – boțit, în frunte cu un ochiu, numai să nu fie de diochiu!
„Rizi tu rizi Harap Alb, zise atunci Ochilă uităndu-se inchiorchioșat, dar unde te duci, fără, de mine reu are să-ți cadă. Fata impăratului roș nu se capătă așa de lesne, cum crezi tu. Din gardul Oancei ți-a da-o impăratul, dacă n’oiu fi și eu peacolo.”
– Hai și tu cu noi, dacă vrei, zise Harap Alb, că doar n’avem a te duce de mănă, ca pe un orb.
Ochilă atunci se ie și el după Harap Alb și pornesc tus-cinci inainte. Și mai mergănd ei o bucată, numai eaca ce vede Harap Alb altă băzdăganie și mai și o pocitanie de om umbla cu arcul, după vănat paseri. Ș’apoi chiții că numai in arc se inchiea tot meșteugul și puterea omului aceluia? Ți-ai găsit! Avea un meșteșug mai drăcos și o putere mai pe sus, decăt iși poate dracul inchipui: cănd voea așa se lățea de tare, de cuprindea pămăntul in brațe. Și altă dată, așa se deșira și se lungea de grozav, de ajungea cu măna la lună, la stele, la soare și căt voea de sus. Și dacă se intămpla să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dănsul; le prindea ăn măna din zbor, le răsucea gătul cu ciudă și apoi le mănca așa crude cu pene cu tot. Chiar atunci avean un vrav de paseri dinainte și ospeta dintr’ănsele cu lăcomie, ca un vultan hămisit. Harap Alb cuprins de mirare, zise:
– Dar oare pe acesta cum mama dracului l’a fi mai chiemănd?
„Zi-i pe nume să ți-l spun”, răspunse atunci Ochilă, zimbind pe sub mustețe.
– Dar te mai duce capul, ca să-l botezi? Să-i zici Păsărilă… , nu greșești ; să-i zici Lățilă nici atâta ; să-i zici Lungilă… asemene; să-i zici: Păsări-Lăți-Lungilă, mi se pare că e mai potrivit cu năravul și apucăturile lui, zise Harap Alb, înduioșat de mila bietelor paseri. Se vede că acesta-i vestitul Păsări-Lăți-Lungilă, fiul săgetătorului și nepotul arcașului; brăul pămăntului și scara ceriului; ciuma sburătoarelor și spaima oamenilor, că altfel nu te pricepi, cum să-i mai zici.
„Râzi tu de mine, râzi Harap Alb, zise atunci Păsări-Lăți-Lungilă, dar mai bine ar fi să râzi de tine, căci nu știi ce păcat te paște. Chitești că fata împăratului roș numai așa se capătă? Poate n’ai știință, ce vidmă de fata e aceea: cănd vrea, se face pasere măeastră, iți arată coada, și ia-i urma dacă poți. De n’a fi și unul ca mine pe-acolo, degeaba vă mai bateți picioarele, ducăndu-vă.
-Hai și tu cu noi, dacă vrei, zise atunci Harap Alb ; deabia mi-i lua pe Gerilă de țuluc
și l’ăi purta cu nasul pe la soare, doar s’a incălzi catuși decăt și n’a mai clănțăni atăta din măsele, ca un cocostărc de cei bătrănicioși, el par’că mă stringe în spate cănd il văd așa.
Păsări-Lăți-Lungilă se ie atunci după Harap Alb și pornesc ei tus-șese inainte. Și pe unde treceau, părjol făceau: Gerilă potopia pădurile, prin ardere. Flămănzilă mănca lut și pămănt amestecat cu humă, și tot striga, că moare de foame. Setilă sorbea apa de prin bălți și eazuri, de se sbăteau peștii pe uscat și țipa șerpele in gura broaștei de secetă mare ce era pe acolo. Ochilă vedea toate cele, ca dracul și numai înghețai ce da dintr’ănsul:
Că e lae,
Că-i Mae;
Că e ciută
Că-i cornută.
Mă rog, nebunii de-a lui, căte’n lună și in stele, de-ți venea să fugi de ele. Sau să râzi ca un nebun, credeți-mă ce vă spun.
Insfirșit Păsări-Lăți-Lungilă adimenea sburatoarele și jumulite, nejumulite, ți le păpa pe rudă pe sămănță, de nu se mai stăvea nimene cu păseri pe lăngă casă, de răul lui.
Numai Harap Alb nu aducea nici o supărare. Insă ca tovarăș, era partaș la toate; și la pagubă și la căștig și prietenos cu fie care, pentrucă avea nevoe de dănșii in calătoria sa la impăratul roș, care zice ci-că era un om păclișit și răutăcios la
culme; nu avea milă de om nici căt de un căne. Dar vorba ceea: La unul fără suflet, trebue unul fără de lege.” Și găndesc eu, că din cinci nespălați căți merg cu Harap Alb, i-a veni el vre-unul de hac; ș’a mai da impăratul roș și peste oameni, nu tot peste butuci, ca pănă atunci. Dar ear mă intorc și zic: Mai știi cum vine vremea? Lumea asta- e pe dos, toate merg cu capu ‘n jos; unul macină la moară; puțini sue, mulți coboară. Ș’apoi acel unul are atunci in mănă și pănea și cuțitul si tae de unde vre căt și căt ăi place, tu te uiți n’ai ce-i face. Vorba ceea: Cine poate, oase roade; cine nu, nici carne moale.” Așa și Harap Alb și cu ai săi; poate-or isbuti să iee fata impăratului roș, poate nu, dar acum deodată ei se tot duc înainte, și mai la urmă, cum le a fi norocul. Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea și vă rog să ascultați:
Amu Harap Alb și cu ai săi mai merg ei căt merg și intr’o tărzie vreme ajung la imperăție, Dumnezeu să ne ție, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este. Și cum ajung, odată intră buluc în ogradă, tus-săse, Harap Alb înainte și ceilalți în urmă, care de care mai chipos și mai imbrăcat, de se tărăeau ațele și curgeau oghelele după dănșii; par’că era oastea lui Papuc Hogea Hogegarul- Și atunci Harap Alb se și infățișază inaintea impăratului roș, spunăndu-i de unde cum cine și pentru ce anume au venit. Impăratului i-a fost de-a mirarea, văzănd că niște golani au asemene indrăzneală, de vin cu nerușinare să-i ceară fata fie din partea ori cui a fi. Dar nevoind a le strica inima, nu le spune nici da, nici ba, ci le dă răspuns ca să rămăe peste noapte acolo și păni măne dimineață s’a mai găndi el ce trebue să facă … Și pe altă parte impăratul odată chiamă in taină pe un credincios al său, și dă poruncă să-i culce in casa cea de aramă infocată, ca să doarmă pentru veșnicie, după cum pățise și alți pețitori poate mai ceva de căt aceștia.
Atunci credinciosul impăratului se duce răpede și dă foc casei celei de aramă pe dedesupt, cu 24 de stănjini de lemne, de se face casa roșă cum e jăraticul. Apoi cum inserează, vine și poftește pe oaspeți la culcare. Gerilă, atunci, năzdrăvan cum era el, chiamă tovarășii săi de-o parte și le zice încetișor :
– Măi, nu cumva să vă impingă mititelul ca să intrați inaintea mea, unde ne-a duce omul țapului celui roș, că nu mai ajungeți să vedeți zioa de măne. Doar unu-i impăratul Roș, vestit prin meleagurile acestea pentru bunătatea lui cea nepomenită și milostivirea lui cea neauzită. Îl știu eu căt e de primitor și de darnic la spatele altora. Numai de nu i-ar muri mulți inainte; să trăească trei zile cu cea de-alaltăeri. D’apoi fetișoara lui; a zis dracul și s’a ficut: bucățică ruptă tată-său in picioare, ba ăncă și mai și. Vorba ceea: capra sare masa și eada sare casa.” Dar las’ că ș’au găsit ei omul. De nu le-oiu veni eu de hac in astă noapte, nici mama dracului nu le mai vine.
„Așa găndesc și eu,” zise Flămănzilă: „ș’a pus el impăratul roș, boii în cărd cu dracul, dar are să’i scoată fară coarne.”
– Ba mi se pare, c’a da el și teleagă și plug și otic și tot, numai să scape de noi, zise Ochilă.
la ascultați măi, zise Gerilă, vorba lungă sărăcia omului. Mai bine haidem la culcare că ne așteaptă omul împăratului cu masa întinsă, cu făcliile aprinse și cu brațele deschise. Hai ! Ascuțiți-vă dinții și porniți după mine.
Și odată pornesc ei, teleap, teleap, teleap! cum ajung in dreptul ulei, se opresc putin. Atunci Gerilă, suflă de trei ori cu buzișoarele sale cele iscusite și casa rămane nici ferbinte nici rece, cum e mai bine de dormit in trănsa. Apoi intră cu toții in lăuntru, se tologește care unde apucă și tac mă chiamă. Eară credinciosul impăratului incuind ușa pe dinafarã, cu răpegiune le zice cu răutate:
– Las că v’am găsit eu ac de cojoc. Deacum dormiți, dormire-ați somnul cel de veci, că v’am așternut eu bine! Vă veți face voi scrum, pană măine dimineață. Apoi ăi lasă acolu și el se duce in treaba lui. Dar Harap Alb și cu ai săi nici nu bindiseau de asta; ei cum au dat de căldurică pe loc li s’au muet ciolanele și au inceput a se intinde și a se hărjoni in ciuda fetei impăratului roș. Ba ăncă Gerilă se intindea de caldură, de’i treceau genunchele de gură.. Și hojma morocănea pe ceilalți, zicând:
„Numai din pricinea voastră am răcit casa ; căci pentru mine era numai bună, cum era. Dar așa pățești dacă te iei cu niște bicisnici. Las’ ca v’a mai păli el berechetul acesta de altă dată. Știi că are haz și asta? Voi să vă lăfăiți si să huzuriți de caldură, eară eu să crap de frig. Bu… nă treabă ! Să mi dau eu liniștea mea pentru hatărul nuștiu cui? Acuș vă tărnăesec prin casă, pe rudă pe sămănță; incaltea sa nu se aleagă nimica nici de somnul meu, dar nici de al vostru.”
– Ia tacăți gura măi Gerilă, ziseră ceilalți. Acuș se face ziuă și tu nu mai stinchești cu brașoave de-ale tale. Al dracului lighioae mai esti! Destul acum, că ne-ai făcut capul călindar. Cinea mai dori să facă tovarășie cu tine, aibă-și parte și poarte ți portul. Cât pe noi știu că ne-ai amețit. Are cine-va cap să se liniștească de răul tău? I-auzi l-ăi: par’că-i o moara hodorogită. Numai gura lui se aude in toate părțile. Hojma tolocănește pentru nimica toată, curat ca un nebun. Tu măi ești bun de trăit numai in pădure cu lupii și cu urșii, dar nu in case impărătești și intre niște oameni cum se cade.
„Ia, ascultați, măi, dar de cănd ați pus voi stăpănire pe mine, zise Gerilă ? Apoi nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaoa cu mine. Eu ăs bun căt ăs bun, dar și cănd m’a scoate cine-va din răbdare, apoi nu-i trebue nici țigan de lae impotriva mea.
– Zeu, nu șuguești măi Buzilă? Da amarnic mai ești la viață; cănd te mănii, faci sănge ‘n baligă, zise Flămănzilă. Tare-mi ești drag! Te-aș vări in săn dar nu incapi de urechi… Ia mai bine ogoește- te oleacă, și mai strănge-ți buzișoarele acasă; nu de alta, dar să nu-ți pară rău pe urmă că doar nu ești numai tu in casa asta.
” Ei apoi! Vorba ceea: Fă bine sa-ți auzi rău, zise Gerilă. Dacă nu v’am lăsat să intrați aici inaintea mea, așa mi se cade; ba ăncă și mai rău decăt așa. Cine-a face de altă dată ca mine, ca mine să pățească.
– Ai dreptate măi Gerilă, numai nu te cauți, zise Ochilă, Dar cu prujituri de-a tale, ia acuș se duce noaptea și vai de odihna noastră. Magar
tu să fii acela, ce ai zice cănd ți-ar strica cine-va somnul? Ba ăncă ai dat peste niște oameni ai lui Dumnezeu, dar să fi fost cu alții, hei, hei ! măncai papara pană acum.
” Dar nu mai tăceți măi? Că ia acuș tre cu picioarele prin păreți și es afară cu acoperămăntul in cap, zise Lăți-Lungilă. Par’că nu faceți a bine, de nu vă mai astămpără dracul nici la vremea asta. Măi Buzilă, mi se pare că tu ești toată pricina
gălcevei dintre noi.
– Ba bine că nu, zise Ochilă. Are el noroc de ce are, dar știu eu ce i-ar trebui.
„Ia să-i faci chica topor, spinarea dobăd și păntecele cobză, zise Setilă, căci altmintrelea nici nu e de chip s’o scoți la capăt eu boclucașul acesta. Gerilă văzănd că toți ăi stau impotrivă, se mănie atunci și unde nu trăntește o brumă pe păreți, de trei palme de groasă, de au inceput a clănțăni și ceilalți de frig, de sărea cămeșa de pe dănșii.
– Na! incaltea v-am făcut și eu pe obraz. Deacum inainte spuneți ce vă place, că nu mi-a
fi ciudă, zise Gerilă, rizănd cu hohot. Ei apoil? Ci-că să nu te strici de ris ! .. De Harap Alb, nu zic. Dar voi mangosiților i farfasiților, de căte ori iți fi dormit in stroh și pe tărnomată, să am eu acum atăția bani in pungă nu mi-ar mai trebui altă! Oare nu cum-va v’ati face și voi niște feciori de ghindă, fătați in tinda, că sunteti obraze supțiri?
” Eară cauți sămănță de vorbă, măi buzilă ziseră ceilalți? Al dracului să fii cu tot neamul tau, in vecii vecior, amin!
– De asta și eu mă anin și mă inchin la cinstita fața voastră, ca la un codru verde, cu un
poloboc de vin și cu unul de pelin, zise Gerilă. Și hai deacum să dormim, mai acuși să ne trezim, intr’un gănd să ne unim, pe Harap Alb să-l slujim și tot prieteni să fim ; căci cu vrajbă și urgie, raiul n’o să-l dobăndim.
Insfirșit ce-or mai fi dondănit ei și cat or mai fi dondănit, că numai eaca se face ziuă ! Și atunci credinciosul impăratului, crezănd că s’a curățit de oaspeți, vine cu găndul, să măture scrumul afară, după răndueală. Și cănd ajunge mai aproape ce se vadă? Casa cea de aramă, infocată așa de strașnic decusară,  era acum toată numai un sloiu de ghiață, și nu se mai cunoștea pe dinafară nici ușă, nici ușori, nici gratii, nici obloane la ferești, nici nimica.  Ear in lăuntru, se auzea un tărăboiu grozav; toți bocăneau la ușă căt ce puteau și strigau căt le lua gura, zicand:
” Nu știm ce fel de impărat e acesta, de ne lasă fară scăntee de foc in vatră, să degerăm aicea… Așa săracie de lemne, nu s’a văzut nici la bordeiul cel mai sărăcăcios. Vai de noi și de noi, că ne-a inghețat limba in gură și măduva in ciolane, de frig! ..
Credinciosul impăratului auzind aceste, pe de-o parte l’a cuprins spaima, eară pe de alta s’a indrăcit de ciudă. Și dă el să descue ușa, nu poate ; da s’o desprindă nici atăta. Pe urmă ce să facă ? Aleargă și vestește impăratului despre cele intămplate. Atunci vine și impăratul, cu o mulțime de oameni, cu cazmale ascuțite și cu cazane pline cu uncrop; și unii tăeau gheața eu căzmalele, alții aruncau cu uncrop pe la țiținele uși și in borta cheei, și după multă trudă, cu mare ce hăladuesc de deschid ușa și scot pe oaspeți afară. Și cănd colo ce să vezi? toți erau cu părul, cu barba, cu mustețele pline de promoroacă, de nu-i cunoșteai, oameni sunt, draci sunt, ori alte arătări. Și așa tremurau de tare, de le dărdăeau dinții in gură. Eară mai ales pe Gerilă par’că-l zghihuiau toți dracii; pozne făcea cu buzișoarele sale, incăt s’a ingrozit și impăratul roș, cănd l’a văzut făcănd așa de frumușel.
Atunci Harap Alb eșind dintre dănșii, se infătișază cuviincios inaintea impăratului, zicănd:
– Prea inălțate impărate ! Luminarea sa, nepotul prea puternicului Verde impărat m’a fi așteptănd cu nerăbdare. Deacum inainte cred că mi-ți da fata, ca să vă las in pace și să ne ducem in treaba noastră.
„Bine voinice, zise impăratul, uităndu-se la dănșii, cam acru oare cum; a veni ea și vremea aceea. . Dar acum deodată, ia să ospătați ceva, ca să nu ziceți că ați eșit din casa mea ca de la o casă pustie.
„Par’că v’a eșit un sfănt din gură, luminate impărate, zise atunci Flămănzilă, că ne ghiorăesc mațele de foame.
– Poate ni-ți da și ceva udeală, Măria ta, zise Setilă, că ni sfărie gătlejul de sete.
” Ia lăsati, măi, zise Ochilă, clipocind mereu din gene, că Luminarea sa știe ce ne trebue.
– Așa cred și eu, zise Păsărilă, dear de-a puterea și am căzut la casă impărătească; și nu vă temeți, că are Inălțimea sa atăta purtare de grijă, ca să nu fim chinuiți cu frig, cu foame și cu sete.
” Mai remăne indoeală despre asta, zise Gerilă, tremurănd cumplit- Dar n’aveți știință că Inălțimea sa este tata flămănzilor și al insetaților ? Și tocmai de asta mă bucur și eu că deabia m’oiu mai inolzi oleacă, bănd săngele Domnului.
– Ei, tacă-vă gura de-acum, zise Flămănzilă. Destul e o măciucă la un car de oale. Nu tot cetărați pe Măria Sa, că om e dumnealui. Pentru niște sărăcuți ca noi e greu de facut trebi de acestea. Dar la o impărăție ca cum te-ar pișca un purice; nu se mai bagă in samă.
” Din partea mea măncarea-i numai o zăbavă: beuturica mai este ce este, zise Setilă; și a ruga pe Luminarea sa, că dacă are de gănd a ne ospeta, după cum s’a hotărit, apoi să ne indesască mai mult cu udeală, pentrucă acolo stă toată puterea și indrăzneala. Vorba ceea: Dă-i cu cinstea să peară rușinea.” Dar mi se pare că ne-am prea intins cu vorba și Luminarea sa nu știe cum să ne mai intre in voe.
– Acum de ne-ar da odată, ce ne-ar da zise Flămănzilă, căci mă roade la inimă, de foame ce-mi e.
” Ia mai ingăduiți oleacă măi, zise Ochilă, că doar nu v’au mas șoarecii in păntece. Acu s’or aduce și bucatele și vinul și numai de-ați ave păntece, unde să le puneți.
– Indată vi s’a aduce și demăncare și băutură, zise impăratul, numai de-ați putè dovedi căt vă voiu da eu: că de nu-ți fi măncători și băutori buni, v’ați găsit beleaoa cu mine, nu vă pară lucru de șagă.
” De ne-ar da Dumnezeu tot atăta supărare, Luminarea voastră, zise atunci Flămănzilă, tinăndu-se cu mănile de păntece.
” Și Inălțimei voastră gănd bun și mănă slobodă, ca să ne dați căt se poate mai multă măncare și băuturică, zise Setilă, căruia ăi lăsa gura apă, că din măncare și băutură las dacă ne-a intrece cineva; numai la treabă nu ne prea punem cu toți nebunii.
Impăratul tăcea la toate aceste, și asculta cu desgust și numai inghițea noduri. Dar in gindul său:
– Bine, bine! Cercați voi marea cu degetul, dar ia să vedem, cum i-ți da de fund? Vă vor eși ele toate aceste pe nas. După aceea, ăi lasă și se duce in casă.
In sfirșit nu trece mult la mijloc, și numai eaca li se aduc 12 harabale cu păne, 12 ealovițe fripte și 12 buți pline cu vin de cel hrănit, de care cum bei cite oleacă, pe loc ți se tae picioarele, iți steclesc ochii in cap, ți se inclee limba in gură, și incepi a bolborosi turcește, fără să știi bechiu măcar.Flămănzilă și Setilă ziseră atunci celorlalți:
” Măi, măncați voi intăi și beți căt veți putea, dar nu cumva să vă puneți mintea cu toată măncarea și băutura, c’apoi al vostru e dracul!
Atunci Harap Alb, Gerilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă se pun ei de ospătează și beu căt le trebue. Dar ce are a face? par’că nici nu se cunoștea de unde au măncat și au băut ei doar măncare și băuturi era acolo, nu șagă; de, ca la o impărăție.
– Hai, ia dați-vă de-o parte, măi păcătoșilor, că numai ați crămpoțit măncarea, ziseră atunci Flămănzilă și Setilă, care așteptau cu neastămpăr; fiind rupți in cot de foame și de sete.
Și atunci unde nu incepe Flămănzilă a cărăbăni deodată in gură căte o haraba de păne și căte o ealoviță intreagă, și răpede mi ți le-a infulicat și le-a forfecat, de par’că n’au mai fost. Eară Setilă dănd fundurile afară la căte o bute, horp ! ți-o sugea dintr’o singură sorbitură; și răpede-răpede mi ți le-a supt pe toate de-a răndul, de n’a mai rămas nici macar picătură de vin pe doage.
După aceea, Flamănzilă a inceput a striga in gura mare că moare de foame și a svărli cu ciolane in oamenii impărătești, care erau acolo de față.
Eară Setilă striga și el căt ce putea, că crapă de sete și svărlea cu doage și cu funduri de poloboc in toate părțile, ca un nebun.
Imperatul atunci auzind vuet tocmai din casă, ese afară și cănd vede aceste, iși pune mănile in cap de necaz.
” Măi, măi, măi! Aceștia’s curat sarăcie trimisă de la Dumnezeu, pe capul meu! zise impăratul in sine, plin de amărăciune. Mi se pare că ia acum mi-am dat și eu peste oameni.
Harap Alb ese atunci din mijlocul celorlalți și ear se infătișază, inaintea impăratului, zicănd:
– Să trăiți luminate impărate I Deacum cred că da mi-ți da fatal ca să vă lăsăm in pace si să ne ducem in treaba noastră, căci nepotul impăratului Verde, ne-a fi așteptănd cu nerăbdare.
” A veni ea și vremea aceea, voinice,zise impăratul cam cu jumătate de gură. Dar ia mai aveți puțină răbdare, căci fata nu-i de cele de pe drumuri, s’o luați numai așa cum s’ar intămpla. Ia să mai vedem, cam cum ar veni trebușoara asta? – Nu-i vorbă, de măncat, ați măncat și de băut ați băut fie care, căt șeptesprezece. Insă deacum inainte mai aveți și ceva treabă de facut : eaca vă dau o mierță de sămănță de mac amestecată cu una de nisip mărunțel; și pănă maine dimineață, să-mi alegeți macul de-o parte fir-de-firsi năsipul de altă parte; nu cumva să găsesc vre-un fir de mac printre năsip sau vreunul de năsip, pintre mac, că atunci am stricat pacea. Și dacă-li pute scoate la capăt trebușoara asta, atunci oiu mai vede eu… Eară de nu – veți plăti cu capul obrăznicia ce ați intrebuințat față cu mine, ca să, prindă și alții la minte, văzănd de patima voastră.
Și apoi ducăndu-se impăratul in treaba lui, i-a lăsat să-și bată capul cum vor sti.
Atunci Harap Alb și cu ai săi au inceput a stringe din umere, nepricepăndu-se ce-i de făcut.
– Ei, apoi, șagă vă pare ? Cu chițibușuri de aceste să ne zăbovim noi ? Păclișit om e impăratul Roș, se vede el, zise atunci Ochilă. Eu nu-i vorbă, măcar căt e așa de intunerec, deosebesc tare bine firele de mac, din cele de năsip. Dar numai iuțală și gură de furnică ar trebui să aibi ca să poți apuca, alege și culege niște flecuștețe ca aceste, in așa scurtă vreme. Bine-a zis cine-a zis; ca să te ferești de omul roș : căci e liștai dracul in picioare, acum văd eu.
Harap Alb iși aduce atunci aminte de aripa cea de furnică, o scoate de unde-o avea strinsă, apoi scapără și-i dă foc cu o bucățică de ească aprinsă. Și atunci, minune mare! Numai eaca și au inceput a curge furnicele cu droaea, cătă pulbere și spuză, câtă frunză și earbă: unele pe sub pămănt, altele pe deasupra pămăntului și altele in zbor, de nu se mai curmau viind – Și intr’un buc au și ales năsipul de-o parte și macul de altă parte; să fi dat mii de mii de lei, nu găseai fir de mac printre năsip sau fir de năsip printre mac. Și apoi in zori de ziuă, cănd e somnul mai dulce, de doarme și pămăntul sub om, o mulțime de furnici de cele mărunțele au străbătut inlauntrul palatului și au inceput a pișca din somn pe impăratul, de-l frigeau nu altă ceva. Și văzăndu-se el cuprins de așa usturime, s’a sculat cu nepus in masa, căci nu mai era de chip să doarmă, cum dormea alte dăți, pană pe la amează, nesuperat de nimene. Și cum s’a sculat, a și inceput a căuta cu deamăruntul prin așternut, să vadă ce poate să fie? – Dar a găsit nimica toată, căci furnicele par’că intrase in pămănt s’au mistuit, de nu se știe ce s’au mai făcut.
A dracului treabă ! Uite, ce blăndă mi-a eșit pe trup. Să fi fost nimica par’că nu-mi vine a crede. Insă mai știu eu? Ori părerea mă inșală ori s’a strica vremea, zise impăratul; din două, una trebue să fie numai decăt. Dar pănă ună altă, ia să mă duc să văd, ales’au năsipul din mac acei nespelați, care-mi rod urechile să le dau fata? Și cănd se duce impăratul și vede cum se indeplinise de bine poronca lui, se umple de bucurie … Și nemai avănd ce pricină să le caute, rămăne pe gănduri.
Atunci Harap Alb ear ese din mijlocul colorlați și se infatișază inaintea impăratului, zicănd:
– Prea inălțate impărate, deacum cred că mi-ți da fata, ca să vă lăsăm in pace și să ne ducem de unde am venit.
” A veni ea și vremea aceea; voinice zise impăratul, ingănănd vorba pintre dinți, dar pănă, atunci mai este ăncăA treaba; eaca ce aveti de făcut: Fata mea are să se culce desară, unde se culcă totdeauna, eară voi să mi-o străjuiți toată noaptea. Și dacă măne dimineață s’a afla tot acolo, atunci poata să ți-o dau. Eară de nu, ce-i păți, cu nime nu-i impărți Inteles’ați?
– Să trăiți, luminate impărate, răspunse Harap Alb, numai de n’ar fi mai multă intarziere : căci stăpănul mă așteaptă și grozavă urgie poate să cadă pe capul meu, din astă pricina.
” Stăpănu-tău, ca stăpănu-tău; ce ț’a face el, asta-i deosebit de bașca, zise impăratul, uităndu-se chioriș la dănșii. Iee-vă măcar și pielea de pe cap, ce am eu deacolo? Insă pe mine căutați să nu mă smintiți: fata și ochii din cap, căci atita vi-i leacul; v’ați dus pe copce, cu toată șmichiria voastră.
După aceasta impăratul ăi lasă incurcați și se duce la ale sale.
– Aici ăncă, trebue să fie un drac la mijloc, zise GeriIă, clătinănd din cap.
” Ba ăncă de cei bătrani; segeata de noapte și dracul cel de amează-zi, răspunse Ochila. Dar nu ș’a juca el mendrele indehmg, așa cred eu.
Insfirșit, durai-vurai, sara vine, fata se culcă și Harap Alb se pune dă strajă chiar la ușa ei, eară ceilalți se insiră tot căte unul-unul pănă la poartă, după poruncă.
Și cănd pe aproape de miezul nopții, fata impăratului se preface intr’o paserică și sboară nevăzută printre cinci străji. Dar cănd ajunge pe la străjerul Ochilă, el sireicanul mi ț’o vede și dă de știre lui Păsărilă zicănd:
– Măi, fetișoara impăratului ne-a tras butucul. – A dracului sgătie de fată,: s’a prefăcut in păsărică, a sburat ca segeata pe lăngă ceilalți și ei habar n’au despre asta. Ei, apoi? lasă te in sama lor, dabă vrei să rămăi far’ de cap. Deacum numai noi o putem gásI și aduce la urma ei. Taci molcurn și haidem după dănsa. Eu ți-oiu arăta-o pe unde se ascunde, eară tu să mi-o prinzi cum ți-i meșteșugul și sä-i strimbi gătul oleacă, să se invețe ea de altă dată a mai purta lumea pe degete.
Și atunci odată și pornesc ei după dănsa și nu merg tocmai mult și Ochilă zice:
” Măi Păsărilă, eacătă-o, ia! colo, in dosul pămăntului, tupilată sub umbra epurelui; pune măna pe dănsa și n’o lăsa!
Păsărilă atunci se lățește căt el poate, incepe a bojbăi prin toate buruenele și cănd să pună măna pe dănsa, zbr! pe vărful unui munte și se ascunde după o stăncă.
– Eacătă-oiu, mai, colo in vărful muntelui, după stinca ceea, zise Ochilă.
Păsărilă atunci se inalță puțin și incepe a cotrobăi pe după stinci; și cănd se pune măna pe dănsa, zbr ! Și de acolo și se duce, de se ascunde tocmai după lună.
” Măi Păsărilă, eacătă-oi ia I colo după lună, zise Ochilă; căci nu pot eu s’o ajung să-i dau o scărmănătură bună.
Atunci Păsărilă, se deșiră odată și se inalță pănă, la lună. Apoi cuprinzănd luna in brațe, gabuește păsărica. mi ț’o infășcă de coadă și căt pe ce să-i sucească gătul ! Ea atunci se preface in fată și strigă inspăimăntată:
Dăruește-mi viața Păsărilă, că te-oiu darui și eu cu milă și cu daruri impărătești, așa să trăești !
– Ba că chiar că erai să ne dăruești cu milă și cu daruri impărătești, dacă, nu te vedeam cănd ai pășlit-o farmazoană, ce ești! zise Ochilă. Știu că am tras o durdură bună căutăndu-te. Ia mai bine hai la culcuș, că se face ziuă acuș. Ș’apoi ce-a mai fi, a mai fi.
Și odată mi ț’o inșfacă ei, unul de-o mănă și altul de ceaIală și hai, hai,hai ! hai ! in zori de ziuă ajung la palat și trecănd cu dănsa printre străji o silesc să intre in odaea ei, tot cum a eșit.
– Ei, Harap Alb, zise atunci Ochilă, dacă nu eram eu și cu Păsărilă, ce făceați voi acum? – Eaca așa, tot omul are un dar și un amar; unde prisosește darul, nu se mai bagă in samă amarul. Amar era să fie de voi, de nu eram noi amăndoi. Și cu străjuirea voastră, era vai de pielea noastră!
Harap Alb și ceilalți, nemai avănd ce zice, pleacă capul rușinați, mulțumind lui Păsărilă vestitului Ochilă, căci li-au fost ca niște frați.
Și atunci numai eaca și impăratul vine ca un leu paraleu să și iee fata pe samă și cănd o găsește sub strajá, după cum nu se aștepta el, numai scănteiau ochii in cap de ciudă, dar nu avu ce face.
Atunci Harap Alb ear se infățișază inaintea impăratului, zicănd:
Luminate impărate, deacum cred că mi-ți da fata, ca să vă lăsam in pace și să ne ducem in treaba noastră.
– Bine, voinice, zise impăratul posomorăt; a veni ea și vremea aceea. Insă eu mai am o fată,luată de suflet, tot de o vărsti cu fata mea; nu e deosebire intre dănsele nici la frumusețe, nici la stat, nici la purtat. Hai, și dacă-i cunoaște’o care-i a mea adevărată, ia ț’o și duceți-vă de pe capul meu, că mi-ați scos peri albi, decănd ați venit. Eaca mă duc și le pregătesc, zise impăratul. Tu vină după mine și dacă-i găsi- o, ferice de tine a fi. Eara de nu; luati-vă catrafusele și incepeți a vă cărăbăni de la casa mea, căci nu vă mai pot suferi.
Si ducăndu-se impăratul, pune de peaptănă și imbracă la fel pe amăndoue fetele și apoi dă poroncă să vie Harap Alb, si să ghicească, care-i fata impăratului?
Harap Alb văzăndu-se pus in incurcatură, nu mai știea ce să facă și incotro s’o dee ca să nu greșească tocmai acum la dică. Și mai stănd el pe gănduri oleacă, cum e omul tulburat, iși aduce aminte de aripa cea de albină și scoțind’o de unde-o avea strinsă, scăpără și-i dă foc cu o bucățică de ească aprinsă. Și atunci, numai eaca se pomenește cu craeasa albinelor.
” Ce nevoe te-a ajuns de mine Harap Alb, zise ea; zburănd pe umărul său ? Spune-mi căci sunt gata să te slujesc.
Atunci Harap Alb incepe a-i spune toate cu deamănuntul și o roagă de toți Dumnezeii, ca să-i dee ajutor.
– N’ai grija Harap Alb, zise crăeasa albinelor ; las că te fac eu s’o cunoști și dintr’o mie. Hai intră in casă ea indrăzneală, căci am să fiu și eu pe-acolo. Și cum ăi intra, stăi puțin și te uiți la fete; și care-i vede-o că se apără cu naframa, să știi că aceea este fata impăratului.
Atunci Harap Alb intră, cu albina pe umăr, in odaea unde era impăratul și cu fetele, apoi stă puțin de-o parte și incepe a se uita cănd la una, cănd la alta. Și cum sta el drept ca luminarea și le privea cu băgare de samă, crăeasa albinelor zboară pe obrazul fetei impăratului. Atunci ea tresărind, odată incepe a țipa și a se apăra cu năframa, ca de un dușman. Lui Harap Alb atăta i-a trebuit: indată face cățiva pași spre dănsa , o apucă frumșel de mănă și zice impăratului:
” Luminarea Voastră, deacum cred că, nu mi-ți mai face nici o impiedecare; pentrucă am adus intru indeplinire tot ceea ce ne-ați poroncit..”
– Din partea mea poți s’o iei deacum Harap Alb, zise impăratul, ovilit și sarbăd la față, de supărare și rușine; dacă n’a fost ea vrednică să vă răpue capul, fii măcar tu vrednic s’o stăpănești, căci acum ț’o dau cu toată inima.
Harap Alb mulțămește atunci impăratului, apoi zice fetei:
” Deacum putem să mergem, căci stăpănu-meu, Luminarea Sa nepotul impăratului Verde a fi imbătrănit,
așteptăndu-mă.
– Ia mai ingăduește puțin nerăbdătorule, zise fata impăratului, luănd o turturică in brațe, spunăndu-i nuștiu ce la ureche și sărutănd-o cu drag; nu te grăbi așa Harap Alb, că te-i pripi. Stăi că mai ai și cu mine oleaca de vorbă: inainte de pornire, trebue să meargă calul tău și cu turturica mea să-mi aducă trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă, de unde se bat munții in capete. Și de-a veni turturica mea inainte cu smicelele și apa, ie-ți grijea despre mine, căci nu merg, ferească Dumnezeu. Eară de-i ave noroc și-a veni calul tău mai intăi, și mi-a aduce cele poroncite, să știi că merg cu tine, ori unde mi-i duce; s’a măntuit socoteala.
Și atunci odată pornesc și turturica și calul, fugănd pe intrecute, cănd pe sus, cănd pe jos, după cum cerea trebuința.
Dar turturica find mai ușoară, ajunge mai inainte ; și păndind tocmai cănd era soarele in cruce, de se odihneau munții numai pentru o clipită, se repede ea prin foc și ie trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă ; și apoi ca fulgerul se intoarce inapoi. Și cănd pe la poarta munților, calul ăi ese inainte, o propește in cale și o ie cu măgulele zicăndu-i:
Turturică-rică, draga păserică, adă la mine cele trei smicele de măr dulce, apa cea vie și cea moartă, și tu du-te inapoi de-ți ie altele și mi-i ajunge pe drum, căci ești mai sprintenă decăt mine. – Hai, nu mai sta la indoeală și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpănu-meu și de stăpănă-ta; și de mine și de tine; eară, de nu mi li-i da, stăpănu-meu Harap Alb este in primejdie, și de noi ăncă n’are să fie bine.
Turturica par’că n’ar fi voit. Dar calul n’o mai intreabă de ce-i e cojocul; se răpede și-i ie apa și smicelele cu hapca și apoi fuge cu dănsele la fata impăratului și i le dă, defață cu Harap Alb. Atunci lui Harap Alb i s’a umplut inima de bucurie.
Vine ea și turturica mai pe urmă, dar ce-ți e bună?
– Alei, țolină ce-mi ești, zise fata impăratului; da bine m’ai văndut. Dacă e așa, hai, pornește chiar acum la impăratul Verde și vesteste-i că venim și noi in urmă.
Atunci turturica pornește.Eară fata impăraratului ingenunchie dinaintea tătăne-său și zice:
– Bine-cuvintează-mă tată, și rămăi sănătos! Se vede că așa mi-a fost sortit și n’am ce face; trebue să merg cu Harap Alb și pace bună.
După aceasta, iși ie cele trebuitoare la drum; apoi incalecă și ea pe un cal năzdrăvan și stă gata de pornire. Eară Harap Alb luăndu-și oamenii săei, incalecă și el și pornesc spre impărăție, Dumnezeu s’ă ne ție, ca cuvăntul din poveste, inainte mult mai este.
Mers’au ei și zi și noapte, nu se știe căt au mers; și de la un loc, Gerilă, Flămănzilă și Setilă, Păsări-Lăți-Lungilă și năzdrăvanul Ochilă se opresc cu toți in cale, se opresc și zic cu jale:
Harap Alb, mergi sănătos! De-am fost răi tu ni-i erta, căci și răul căte-odată prinde bine la ceva.
Harap Alb le mulțămește, ș-apoi pleacă liniștit. Fata vesel ăi zimbește, luna ‘n ceriu au asfințit. Dar in pieptul lor răsare… – Ce răsare? – Ia un dor; soare măndru, luminos și in sine arzătoriu, ce se naște din scănteea unui ochiu fărmăcătoriu!
Și mai merg ci, căt mai merg și de ce mergeau inainte de ce lui Harap Alb i se tulburau mințile uităndu-se la fată si văzănd-o căt era de tănărră și frumoasă și plină de vină ‘ncoace.
Sălățile din grădina ursului, pielea și capul cerbului le-a dus la stăpănu-său cu toată inima. Dar pe fata impăratului roș mai nu-i venea s’o ducă, fiind nebun de dragostea ei. Căci era boboc de trandafir din luna lui Maiu, scăldat in roua dimineții, desmerdat de cele intăi raze ale soarelui, legănat de adierea văntului și neatins de ochii fluturilor. Sau cum s’ar mai zice la noi in tărănește, era frumoasă de mama focului; la soare te puteai uita, ear la densa ba. Și deaceea Harap Alb o prăpădea din ochi, de dragă ce-i era. – Nu-i vorbă, și ea fura cu ochii din cănd in cănd pe Harap Alb, și in inima ei par’că se petrecea, nuștiu ce poate vre-un dor ascuns, care nu-i venia a-I spune. Vorba căntecului:
” Fugi de-acolo, vin ‘ncoace
Șezi binișor, nu-mi da pace !.”
sau mai știu eu cum să zic, ca să nu greșesc? Dar știu atăta, că ei mergeau, fără a simti că merg, părendu-li-se calea scurtă și vremea și mai scurtă; zioa cias și ciasul clipă; de, cum e omul, cănd merge la drum cu dragostea alăturea.
Nu știa sărmanul Harap Alb ce-l așteaptă acasă, aci nu s’ar fi mai găndit la de-al de acestea. Însă vorba căntecului:
” De-ar ști omul ce-ar păți,
Dinainte s’ar păzi.”
Dar eaca ce m’am apucat de spus. Mai bine vă spuneam, că turturica ajunsese la impăratul Verde și-l înștiințase că vine și Harap Alb cu fata impăratului Roș.
Atunci impăratul Verde a și inceput a face pregătire, ca pentru o fată de impărat, dănd și poroncă, să li easă intru intimpinare. Eară Spănul icnea in sine și se găndea numai la răsbunare.
Insfirșit mai merge Harap Alb, cu fata impăratului, căt mai merge și de la o vreme ajung ei la impărăție.
Și cănd colo, numai eaca ce ăi ese inainte impăratul Verde, fetele sale, Spănul și toată curtea
imperătească, ca să-i primească. Și văzănd Spănul căt e de frumoasă fata impăratului Roș, odată se repede, să o ie in brațe de pe cal. Dar fata ăi pune atunci măna in piept, il brăncește căt colo și zice :
Lipsești dinaintea mea Spănule ! Doar n’am venit pentru tine s’am venit pentru Harap Alb,
căci el este adevăratul nepot al impăratului Verde.
Atunci impăratul Verde si fetele sale au rămas incremeniti, de ceea ce au auzit. Ear’ Spănul
văzănd că i s’a dat vicleșugul pe fată, se repede ca un căine turbat la Harap Alb și-i zboară capul
dintr’o singură lovitură de paloș, zicănd:
” Na ! așa trebue să pățească, cine calcă jurămăntul.”
Dar calul lui Harap Alb indată se repede și el la Spăn și-i zice :
– Pan’ aici, Spănule ! Și odată mi ți-l inșfacă cu dinții de cap, sboară cu dănsul in inaltul
ceriului și apoi dăndu-i drumul de acolo, se face Spănul pănă jos praf și pulbere.
Eară fata impăratului Roș, in vălmășagul acesta, repede pune capul lui Harap Alb la, loc, il inconjură
de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă, să stee săngele și să se prindă pielea, apoi ii stropește cu apă vie atunci Harap Alb indată invie ; și ștergăndu-se cu mșna pe la ochi, zice suspinșnd:
” Ei, da din greu mai adormisem! ”
Dormeai tu mult și bine, Harap Alb, de nu eram eu, zise fata impăratului Roș, sărutăndu-l cu drag și dăndu-i ear paloșul in stăpănire.
Și apoi ingenunchind amăndoi dinaintea impăratului Verde, își jură credință unul altuia, primind
bine-cuvăntare de la densul și impărătia totodată..
După aceasta se incepe nunta, ș’apoi dă, Doamne bine !
Lumea de pe lume s’a strins, de privea,
Soarele și luna din ceriu le ridea.
Ș’apoi fost’au, fost poftiți la nuntă, Crăeasa furnicilor, Crăeasa albinelor și Crăeasa zinelor, minunea minunilor din ostrovul florilor.
Și mai fost-au poftiți ăncă:
Crai, crăese și’mparați, oameni in samă băgați, ș’un păcat de povestariu, fără bani in buzunariu.
Veselie mare intre toți era, chiar și sărăcimea ospăta și bea.
Și a ținut veselia ani intregi, și acum mai ține ăncă; cine se duce acolo, bea și mănăncă. Ear pe la noi, cine are bani bea și mănăncă, eară cine nu, se uită și rabdă.
Ioan Creangă – publicată în Convorbiri Literare , anul XI , 1 Aprilie 1877 – 1 Martie 1878