Pe Cer E Soare

Just another WordPress.com weblog

Morții – James Joyce

Posted by peceresoare pe 13 Decembrie 2013


Marea lui povestire a fost finalizată pe 20 septembrie 1907. Avea să fie linia de demarcație, puntea de legătură între munca sa de început și cele două mari romane care îi vor ocupa tot restul vieții.” Wallace Gray

în limba română a mai apărut sub titlul „Cei morți” , titlu eronat ca traducere – aceasta este o traducere independentă și apare exclusiv și gratuit în paginile acestui blog. Traducătorul a încercat să ofere o variantă cât mai apropiată de intențiile lui Joyce, cu dorința de a fi cât mai în ton cu maniera captivantă și seducătoare a acestuia. De aceea s-au folosit mai multe surse consacrate online: Wallace Gray’s Notes for James Joyce’s „The Dead” ;  PROJECT GUTENBERG EBOOK DUBLINERS  

Descoperirea lui Joyce este un pas, poate mic dar sigur, spre arta …  renașterii personale.  Dacă utilizați această traducere online , menționați linkul : https://peceresoare.wordpress.com/2013/12/13/mortii-james-joyce/

                               Morții – James Joyce
Lily, fiica îngrijitorului, muncea pe brânci. De abia ce adusese un domn în cămăruța din spatele biroului de la parter, și-l ajutase să-și scoată pardesiul, că zgomotoasa sonerie de la intrare zbârnâi din nou și ea trebui să se furișeze de-a lungul coridorului gol pentru a permite unui alt oaspete, să intre. Era norocoasă că nu trebuia să primească și doamnele. Dar domnișoara Kate și domnișoara Julia s-au gândit la asta și au transformat baia de la etaj în dressing-room, pentru doamne. Domnișoara Kate și domnișoara Julia erau acolo, bârfind și râzând și fâțâindu-se, mergând după fiecare până-n capul scărilor, uitându-se în jos de-a lungul balustradelor și strigând către Lily pentru a o întreba, cine a mai venit.
Balul anual al domnișoarelor Morkan era întotdeauna un mare eveniment. Participau toți cunoscuții: membrii familiei, prieteni vechi de familie, membrii corului Juliei, elevii lui Kate, îndeajuns de mari și chiar unii dintre elevii lui Mary Jane. Niciodată nu a eșuat. Toată lumea își amintea că de ani și ani, se desfășura splendid;  încă de când Kate și Julia, după moartea fratelui lor Pat, au părăsit casa din Stoney Batter și și-au luat singura nepoata, pe Mary Jane, să trăiască cu ele în casa îngustă și întunecată de pe Insula Usher, al cărui etaj îl închiriaseră de la domnul Fulham, negustorul de porumb de la parter. Parcă a fost o ieri dar trecuseră mai bine de treizeci ani. Mary Jane, care era atunci o fetiță în hăinuțe, acum era stâlpul gospodăriei și avea orga din Haddington Road. Ea trecuse prin Academie și dădea câte un concert cu  elevii în fiecare an, în camera de sus a Antient Concert Rooms. Mulți dintre elevii ei aparțineau familiilor înstărite Kingstown și Dalkey. Bătrâne cum erau, mătușile ei își făceau și ele partea.  Julia, deși încărunțise , era încă prima soprană în Adam și Eva, iar Kate, fiind prea slabă pentru a duce mai mult, dădea lecții de muzică pentru începători pe vechiul pian pătrat, în camera din spate. Lily, fiica îngrijitorului, lucra ca servitoare pentru ele. Deși viața lor era modestă, ele apreciau mâncarea bună; ce era mai bun din toate: mușchiuleț  împănat, ceai de trei șilingi și cea mai bună bere neagră îmbuteliată. Iar Lily rareori greșea în preluarea comenzilor, astfel, se înțelegea bine cu cele trei stăpâne. Erau pretențioase, atâta tot. Dar singurul lucru pe care nu l-ar fi acceptat erau răspunsurile obraznice.
Desigur, aveau un motiv întemeiat să fie agitate într-o astfel de noapte. Și apoi era cu mult trecut de ora zece și încă nu aveau nici un semn de la Gabriel și soția sa. Pe lângă acestea erau îngrozite de teama că Freddy Malins s-ar putea întoarce băut. Ele nu și-ar dori ca vreun elev de-al lui Mary Jane să-l vadă sub influența alcoolului; și atunci când el era așa, era foarte greu să-l ții în frâu. Freddy Malins a întârziat mereu, dar ele se întrebau ce îl reține pe Gabriel: și de aceea veneau la fiecare două minute, în capul scărilor, pentru a o întreba pe Lily dacă Gabriel sau Freddy au venit.
„O, domnul Conroy,”, spuse Lily lui Gabriel, atunci când îi deschise ușa, „Domnișoara Kate și domnișoara Julia au crezut că nu mai veniți. Bună seara, d-na Conroy.”
„Cu siguranță că-și făceau griji”, a spus Gabriel, „dar ele uită că soției mele îi trebuie trei ore să se îmbrace.”
El stătea pe covoraș, răzuindu-și zăpadă de pe galoși, în timp ce Lily o conducea pe soția sa la baza scărilor și strigă:
„Domnișoară Kate, aici este doamna Conroy.”
Kate și Julia au coborât imediat pe scara întunecată. Ambele au sărutat-o pe soția lui Gabriel, spunându-i că trebuie să fi înghețat și întrebând-o dacă Gabriel era cu ea.
„Iată-mă la timp ca poșta, mătușa Kate! Haide sus. O să vă urmez,” spuse Gabriel din întuneric.
El continuă să-și șteargă picioarele puternic în timp ce cele trei femei au urcat la toaleta doamnelor de la etaj, râzând. Franjuri ușoare de zăpadă îi acopereau ca o pelerină umerii paltonului și bombeurile galoșilor, și, în timp ce nasturii paltonului alunecau scârțâind prin butonierele înțepenite de zăpadă, un aer rece, parfumat de afară a scăpat din crăpături și falduri.
” Ninge din nou domnule Conroy?” întrebă Lily.
Ea l-a precedat în cămară să-l ajute să-și dea jos paltonul. Gabriel a zâmbit la auzul celor trei silabe cu care ea i-a spus numele și o privi. Era o fată subțire, în creștere, cu tenul palid și părul de culoarea fânului. Lampa cu gaz din cămară o făcea și mai palidă. Gabriel a cunoscut-o de când era un copil și obișnuia să stea pe cea mai de jos treaptă a scării, îngrijind o păpușă de cârpă.
„Da, Lily,” a răspuns el, „și cred că o să continue și la noapte.”
Se uită în sus la tavanul cămării, care tremura sub apăsarea și târșâitul picioarelor pe podeaua de deasupra, ascultă pentru o clipă pianul și apoi privi fata, care plia paltonul cu atenție, pe marginea unui raft.
„Spune-mi Lily,” spuse el pe un ton prietenos, „te mai duci la școală?”
„O, nu, domnule”, răspunse ea „Am terminat școlarizarea de mai bine de un an.”
„O, atunci,”, spuse Gabriel vesel, „Cred că vom merge la nunta ta cu tânărul tău, într-una din aceste zile, nu-i așa?”
Fata se uită la el peste umăr și spuse cu mare amărăciune:
„Bărbații, care este acum este toți lingușitori și ce ei pot obține de la tine …”
Gabriel s-a colorat, simțind că a făcut o greșeală și, fără să se uite la ea, își descălță galoșii și scutură energic fularul peste pantofii de lac.
Era un tânăr robust, înalt. Culoarea obrajilor îi urca în sus, până pe frunte, unde se împrăștia în câteva pete fără formă, de-un roșu deschis; și pe fața lui bărbierită scânteiau neîncetat lentilele lustruite și ramele aurite ale ochelarilor care-i ecranau ochii delicați și neliniștiți. Părul său negru, lucios, era pieptănat cu cărare la mijloc și periat într-o curbă mult trecută în spatele urechilor unde ondula ușor sub urma lăsată de pălărie.
După ce și-a lustruit pantofii, s-a ridicat și a tras în jos vesta, mai strâns pe corpul său rotofei. Apoi a luat rapid o monedă din buzunar.
„O Lily”, spuse el, împingând-o în mâinile ei, „e Crăciunul, nu-i așa? Doar … iată o mică ….”
S-a îndreptat repede spre ușă.
„O, nu, domnule!” strigă fata, urmându-l. „Serios, domnule, nu aș lua-o .”
„de Crăciun ! de Crăciun !” spuse Gabriel, aproape alergând  pe scări și fluturând mâna catre ea, ca pentru o mustrare.
Fata, văzându-l că a ajuns aproape sus, pe scări, a strigat după el:
„Ei bine, mulțumesc, domnule”
El așteptă în fața ușii salonului până când valsul trebuia să se fi terminat, ascultând fustele care măturau podeaua și târșâitul picioarelor. Era încă perturbat de replica amară și bruscă a fetei. Aruncase o tristețe peste el pe care acum încerca să o risipească prin aranjarea butonilor și a nodului de la cravată. Apoi, luă din buzunarul vestei o hârtiuță și se uită la titlurile pregătite pentru discursul său. Era indecis cu privire la citatele din Robert Browning, pentru că se temea că vor fi peste capetele ascultătorilor săi. Niște citate care le-ar recunoaște din Shakespeare sau din Melodies ar fi fost mai bune. Clămpănitul nedelicat al tocurilor bărbaților și târșâitul tălpilor îi aminteau că gradul lor de cultură era diferit de al său. Prin citarea unor poezii pe care ei nu le-ar fi înțeles, ar fi realizat doar să pară ridicol. Ei ar fi putut crede că el își etala educația superioară. Va eșua cu ei la fel cum a reușit cu fata din cămară. Abordase un ton greșit. Tot discursul său era o greșeală, de la început până la sfârșit, un eșec total.
Tocmai atunci mătușile și soția au venit din camera de schimb a doamnelor. Mătușile sale erau două femei mici, îmbrăcate evident ca niște bătrâne. Mătușa Julia era cu un inch sau cam așa ceva mai înaltă. Părul ei, tras ușor peste vârfurile urechilor, era cenușiu; cum de asemenea cenușie, cu umbre întunecate, era și fața ei fleșcăită. Deși încă era voinică și se ținea dreaptă, ochii ei lenți și buzele crăpate îi  dădeau aspectul unei femei care nu știa unde a fost sau unde se duce. Mătușa Kate era mai vioaie. Fața ei, mai sănătoasă decât a sorei, era toată încrețită și ridată, ca un măr roșu scorojit, iar părul ei, împletit în același stil demodat, nu-și pierduse încă culoarea de nuci coapte.
Amândouă l-au sărutat pe Gabriel sincer. Era nepotul lor preferat, fiul surorii mai mari, acum decedată, , Ellen, care se căsătorise cu TJ Conroy de la ” Porturi și docuri”.
„Gabriel, Gretta mi-a zis că nu o să iei o birjă înapoi către Monkstown în seara asta”, spuse mătușa Kate.
„Nu”, a spus Gabriel, întorcându-se către soția sa, „am pătimit destul anul trecut, nu-i așa? Nu-ți amintești, mătușă Kate, ce răceală a căpătat Gretta? Geamurile birjelor zăngănesc tot timpul, și vântul de răsărit suflă în ele imediat ce treci de Merrion. Foarte „vesel” a fost. Gretta a prins o răceală îngrozitoare. ”
Mătușa Kate se încruntă grav și dădu din cap la fiecare cuvânt.
„Ai dreptate Gabriel, ai dreptate”, spuse ea. „Nu poți fi prea atent.”
„Iar pentru Gretta de acolo”, spuse Gabriel, „dacă ar fi fost lăsată, ar fi mers acasă pe jos, prin zăpadă.”
D-na Conroy a râs.
„Nu-l băga în seamă, mătușă Kate”, spuse ea. „Este într-adevăr groaznic și deranjant, ce cearcane la ochii lui Tom, seara, când îl obligă să tragă de gantere, în timp ce o forțează pe Eva să mănânce terciul. Biata copilă! Pur și simplu urăște terciul! … O, dar niciodată nu vei ghici ce mă face să port acum! ”
Ea izbucni într-un hohot râs și se uită la soțul ei, ai cărui ochi admirativi și fericiți rătăceau de la rochie către fața și părul ei. Cele două mătuși au râs din toată inima, pentru că de fapt grija lui Gabriel era o glumă pentru ele.
„Galoșii” spuse d-na Conroy. „Asta e ultima găselniță. Ori de câte ori este ud pe jos trebuie să-mi pun galoșii. Chiar în seara asta, a vrut să mi-i pun, dar n-am vrut eu. Următorul lucru pe care o să mi-l cumpere va fi un costum de scafandru.”
Gabriel a râs nervos și a mângâiat cravata liniștitor, în timp ce mătușa Kate aproape s-a dublat, așa cu poftă gustă gluma. Zâmbetul curând dispăru de pe fața mătușii Julia și ochii ei triști se orientară spre fața nepotul ei. După o pauză ea îl întrebă:
„Și ce sunt galoșii, Gabriel?”
„Galoșii, Julia!” a exclamat sora ei „Dumnezeule, nu știi ce sunt galoșii ? Ii porți în picioare … peste cizmele tale, Gretta, nu-i așa?”
„Da”, spuse doamna Conroy. „Lucruri din gutaperca. Amândoi avem câte o pereche acum. Gabriel spune că toată lumea poartă pe continent.”
„O!, pe continent,” murmură mătușa Julia, dând din cap încet.
Gabriel încruntă sprâncenele și spuse, ca și cum ar fi fost puțin supărat:
„Nu e nimic foarte minunat, doar Gretta crede că este amuzant, ei cuvântul îi amintește de Christy Minstrels.”
„Dar spune-mi, Gabriel”, zise mătușa Kate, cu tact, „Desigur, ați văzut camera. Gretta spunea …”
„O, camera este în regulă”, răspunse  Gabriel. „Am luat una în Gresham.”
„Pentru a fi sigur”, zise mătușa Kate, „de departe cel mai bun lucru de făcut. Și copiii, Gretta, tu nu ești nerăbdătoare să-i vezi?”
„O, pentru o noapte”, zise doamna Conroy. „În plus, Bessie va avea grijă de ei.”
„Pentru a fi sigură”, zise din nou mătușa Kate. „Ce confort e să ai o fată ca asta, una pe care să te poți baza! Cum era și Lily, sunt sigură … nu știu ce a venit peste ea în ultimul timp. Nu mai e fata care era odată.”
Gabriel a fost pe cale să pună mătușii sale câteva întrebări pe acest subiect, dar ea se întrerupse brusc și se uita după sora ei, care rătăcea în jos pe scări și-și întindea gâtul de-a lungul balustradelor.
„Acum, te rog,” a zis aproape pe un ton iritat, „unde se duce Julia ? Julia! Julia! Unde te duci?”
Julia, care făcuse jumătate de drum în jos, s-a întors și a anunțat prietenos:
„Iată-l pe Freddy.”
În aceeași clipă aplauze și acordurile finale ale pianistei anunțau că valsul s-a încheiat. Ușa salonului a fost deschisă din interior, iar câteva cupluri au ieșit. Mătușa Kate l-a tras pe Gabriel deoparte, în grabă, și i-a șoptit la ureche:
„Du-te jos, Gabriel și vezi dacă e în regulă, și nu-l lăsa sus dacă e beat. Sunt sigură că e beat. Sunt sigură că e.”
Gabriel a mers la scări și a ascultat peste balustradă. A putut auzi două persoane vorbind din cămară. Apoi a recunoscut râsul lui Freddy Malins „. Și a coborât în trombă pe scări.
„Este așa o ușurare”, zise Mătușa Kate doamnei Conroy, „că Gabriel este aici. Mă simt întotdeauna mai ușoară, atunci când el este aici …. Julia, Domnișoara Daly și Domnișoara Power vor lua o gustare. Mulțumesc pentru frumosul vals, Domnișoară Daly. Am petrecut momente minunate. ”
Un barbat înalt cu fața uscată, cu o mustață căruntă și rigidă și cu pielea oacheșă, care trecea cu partenera sa, spuse:
„Se poate să luăm și noi o gustare, domnișoară Morkan?”
„Julia”, zise mătușa Kate pe scurt „și iată-i pe domnul Browne și pe domnișoara Furlong. Ia-i Julia, împreuna cu domnișoara Daly și domnișoara Power.”
„Eu sunt omul potrivit pentru doamne”, spuse domnul Browne, țuguindu-și buzele până ce perii mustaței s-au zbârlit și zâmbind cu toate ridurile sale. „Știi, domnișoară Morkan, motivul pentru care sunt atât de mândre de mine e – – ”
Dar nu-și termină fraza, văzând că mătușa Kate nu-l mai auzea, conducând cele trei tinere doamne în camera din spate. Mijlocul camerei era ocupat de două mese pătrate amplasate cap la cap, și pe acestea mătușa Julia și îngrijitorul îndreptau și netezeau o pânză mare. Pe bufetul feluri de mâncare aranjate și farfurii, și pahare și mănunchiuri de cuțite și furculițe și linguri. În capăt, pianul pătrat închis, de asemenea servea ca bufet pentru bunătăți și dulciuri. La un bufet mic, într-un colț, doi tineri stăteau în picioare, bând biter de hamei.
Domnul Browne conducând companioanele sale acolo, le invită pe toate, în glumă, către un punci pentru femei, cald, tare și dulce. Cum ele l-au refuzat pe motiv ca nu beau tării, el a deschis trei sticle de limonadă pentru ele. Apoi, a cerut unuia dintre tinerii să se mute la o parte, luând în mâna decantorul și umplându-și o măsură bună de whisky. Tinerii îl priviră cu respect în timp ce el lua o înghițitură de probă.
„Dumnezeu să mă ajute”, spuse el, zâmbind, „e prescripția medicului.”
Fața lui zbârcită izbucni într-un zâmbet larg, iar cele trei tinere doamne râseră cu ecou muzical pentru încântarea sa, legănându-și trupurile încoace și încolo, împreună cu spasmele nervoase ale umerilor. Cea mai îndrăzneață spuse:
„O, acum, Domnul Browne, sunt sigură că medicul nu a ordonat nimic de acest fel.”
Domnul Browne mai luă o înghițitură de whisky și spuse, mimând clătinarea:
„Ei bine, vezi tu, eu sunt ca faimoasa doamnă Cassidy, despre care se spune că a zis:” Acum, Mary Grimes, dacă eu nu-l iau, fa-mă să-l iau, pentru că eu simt că-l vreau. „”
Fața lui fierbinte se aplecă înainte, poate un pic prea confidențial și cu un accent foarte scăzut din Dublin, astfel încât tinerele doamne, instinctual, au primit discursul său în tăcere. Domnișoara Furlong, care a fost una dintre elevele lui Mary Jane, a întrebat-o pe domnișoara Daly care a fost numele frumosului vals pe care aceasta l-a cântat; iar domnul Browne, văzând că a fost ignorat, se întoarse imediat la cei doi tineri, care l-au apreciat mai mult.
O femeie tânără cu fața roșie, îmbrăcată în violet, a intrat în cameră, aclamând, agitând mâinile și strigând:
„Cadriluri! Cadriluri!”
Pe urmele ei a venit mătușa Kate, strigând:
„Doi bărbați și trei femei, Mary Jane!”
„O, aici e domnul Bergin și domnul Kerrigan,”, declară Mary Jane. „Domnule Kerrigan, o conduceți pe domnișoara Power? Domnișoară Furlong, pot să-ți aduc un partener, domnul Bergin. O, asta voi face chiar acum.”
„Trei doamne, Mary Jane,”, spuse mătușa Kate.
Cei doi tineri domni au întrebat  doamnele, dacă pot avea plăcerea iar Mary Jane a apelat la domnișoara Daly.
„O domnișoară Daly, sunteți într-adevăr foarte bună după ce ați cântat ultimele două dansuri, dar de fapt noi suntem în lipsă de doamne în seara asta.”
„Nu mă deranjează câtuși de puțin domnișoară Morkan.”
„Dar am un partener frumos pentru tine – domnul D’Arcy Bartell, tenorul. Îl aduc să cânte mai târziu. Toate fetele din Dublin sunt nebune după el.”
„Voce minunată, voce minunată!” gânguri mătușa Kate.
Cum pianul a început de două ori preludiul la prima figură Mary Jane și-a condus recruții repede din cameră. Ei au plecat abia atunci când mătușa Julia colinda încet prin cameră, căutând în spatele ei după cineva.
„Care este problema, Julia?” a întrebat mătușa Kate cu nerăbdare. „Cine e?”
Julia, care a transporta un pachet mare de șervete de masă, se întoarse spre sora ei și spuse, pur și simplu, ca și cum întrebarea ar fi surprins-o:
„E doar Freddy, Kate, iar Gabriel e cu el.”
De fapt, chiar în spatele ei, Gabriel putea fi văzut pilotându-l pe Freddy Malins, pe palier. Acesta din urmă, era un tânăr de vreo patruzeci de ani, de mărimea și constituția lui Gabriel și cu umerii foarte rotunzi. Fața lui cărnoasă și palidă, era atinsă de culoare doar după lobii groși ai urechilor și după nările largi ale nasului. Avea caracteristici grosiere, un nas bont, o frunte convexă și retrasă, buze umflate și proeminente. Ochii cu pleoape grele și părul rar si deranjat îl făceau să arate somnoros. El râdea din toată inima, tare, după o poveste pe care i-a spus-o Gabriel, pe scări și, în același timp, își freca ochiul stâng cu degetele închise în pumnul stâng.
„Bună seara, Freddy,”, spuse mătușa Julia.
Freddy Malins, salută bună seara domnișoarelor Morkan, tare, ceea ce părea un mod dezinvolt ca urmare a obișnuinței, și apoi, văzând că domnul Browne rânjea la el, de la bufet, traversă sala cu picioarele mai degrabă nesigure și începu să repete în surdină povestea pe care tocmai o auzise de la Gabriel.
„Nu e așa de rău, nu?” zise mătușa Kate către Gabriel.
Sprâncenele lui Gabriel erau întunecate, dar el le-a ridicat repede și a răspuns:
„O, nu, greu de remarcat.”
„Acum, nu este el un om teribil!” a spus ea. „Și biata mama lui il făcea să-și ia angajamentul în ajunul Anului Nou. Dar, haide, Gabriel, în salon.”
Înainte de a părăsi sala cu Gabriel a semnalat domnului Browne prin încruntare și agitarea arătătorului încoace și încolo, ca semn de avertizare. Domnul Browne încuviință din cap, drept răspuns și, după ce ea a plecat, i-a spus lui Freddy Malins:
„Acum, apoi Teddy, am de gând să-ți pun un pahar de limonada, doar să-ți dea curaj.”
Freddy Malins,, care se apropia de punctul culminant al povestii lui, a respins oferta la o parte nerăbdător, dar domnul Browne, i-a mutat atenția lui Freddy Malins, către o dezordine în vestimentația sa, și i-a dat un pahar plin cu limonadă. Mâna stângă a lui Freddy Malins, a acceptat mecanic paharul, mâna dreaptă fiind angajată în reajustarea vestimentației sale. Domnul Browne, a cărui față încă o dată se încreți cu bucurie, își turnă un pahar de whisky în timp ce Freddy Malins, explodă, înainte de a fi atins punctul culminant al poveștii lui, într-un acces de râs bronșitic, strident și, lăsând jos paharul neatins, a început să-și frece din nou ochiul stâng, cu degetele închise în pumnul stâng, repetând cuvintele ultimei fraze, atât cât accesul de râs îi permitea.
Gabriel nu a putut asculta în timp ce Mary Jane cânta piesa Academiei, plină de fugi și pasaje dificile, la șoaptele din salon. Îi plăcea muzica, dar piesa cântată de ea nu a avut nici melodie pentru el și se îndoia că a avut vreo melodie pentru ceilalți ascultători, chiar dacă ei au implorat-o pe Mary Jane să mai cânte ceva. Patru tineri, care au venit din camera cu aperitive să stea în ușă, să asculte sunetul pianului, au plecat în liniște, în cupluri, după numai câteva minute. Singurele persoane care păreau să urmărească muzica au fost Mary Jane, ale cărei mâini alergau de-a lungul claviaturii sau se ridicau în pauze, ca mâinile unei preotese în momentul invocării unui blestem, și mătușa Kate stând lângă ea, pentru a întoarce pagina.
Ochii lui Gabriel, iritați de podeaua dată cu ceară de albine care strălucea sub candelabrul greu, rătăceau pe peretele de deasupra pianului. O imagine cu scena balconului din Romeo și Julieta atârna acolo și pe lângă ea era o pictură a celor doi prinți uciși în Turn, lucrată de Mătușa Julia cu lână roșie, albastră și maro, atunci când era fată. Probabil în școală acest tip de muncă era predat fetelor timp de un an. Mama lui lucrase pentru el, ca un cadou de ziua de naștere, o vestă din poplin violet, cu capete mici de vulpi, cu nasturi rotunzi din dud și căptușită cu satin maro. A fost ciudat că biata maica-sa nu a avut nici un talent muzical, deși mătușa Kate o numea creierul familiei Morkan. Atât ea cât și Julia au părut întotdeauna mândre de sora lor serioasă și respectabilă. Fotografia ei stătea în fața oglinzii. Ținea o carte deschisă pe genunchi, arătând ceva către Constantine, care, îmbrăcat în războinic, statea la picioarele ei. Ea a fost cea care a ales numele fiilor ei, pentru ea fiind foarte sensibilă demnitatea vieții de familie. Datorită ei, Constantine era acum vicar senior în Balbrigan și, datorită ei, Gabriel însuși a luat diploma de la Universitatea Regală. O umbră a trecut pe fața lui când și-a amintit de opoziția ei, ursuză, la căsătoria lui. Unele fraze neglijente pe  care ea le folosise,  încă îi iritau memoria; o dată ea i-a vorbit de Gretta ca fiind o țărăncuță și ăsta nu era de loc adevărul despre Gretta. Gretta a fost cea care a îngrijit-o pe tot parcursul ultimei boli îndelungate, în casa lor din Monkstown.
Știa că Mary Jane trebuia să fie aproape de sfârșitul piesei pe care o cânta din nou, melodia de deschidere cu allegro vivace, după fiecare și în timp ce el aștepta finalul, resentimentele au murit în inima lui. Piesa s-a încheiat cu un tril de octave înalte și o octavă profundă finală, în bas. O mare de aplauze au salutat-o pe Mary Jane, care, îmbujorată și-a terminat piesa și a evadat din sală. Aplauzele cel mai puternice au venit de la cei patru tineri din pragul ușii, care au trecut distanți în camera cu aperitive, la începutul piesei, dar s-au întors, atunci când pianului s-a oprit.
Lăncierii erau aranjați. Gabriel s-a trezit partener cu domnișoara Ivors. Era o domnișoară vorbăreață sinceră, manierată, cu pistrui pe față și ochi căprui proeminenți. Ea nu purta un corset strâmt și broșa mare, fixată pe partea din față a gulerului, avea pe ea un însemn heraldic și un motto irlandez.
După ce și-au luat locurile ea a spus brusc:
„Am un cioară să jumulesc cu tine.”
„Cu mine?” zise Gabriel.
Ea a dat din cap grav.
„Ce este?” a întrebat Gabriel, zâmbind la fel de solemn.
„Cine este G. C?” a răspuns domnișoara Ivors, îndreptând ochii către el.
Gabriel îmbujorat a fost pe punctul de a-și uni sprâncenele de mirare, cum nu înțelegea, când ea spuse răspicat:
„O, nevinovat Amy! Am aflat că ai scrie pentru The Daily Express. Acum, nu ți-e rușine de tine?”
„De ce ar trebui să-mi fie rușine de mine?” a întrebat Gabriel, clipind ochii și încercând să zâmbească.
„Ei bine, îmi e rușine cu tine”, a spus domnișoara Ivors sincer. „Să spui că scri la un ziar de genul ăsta. Nu am crezut că erai un britanic din Vest.”
O privire perplexă apăru pe fața lui Gabriel. Era adevărat că scria o coloană literară în fiecare miercuri, în Daily Express, pentru care era plătit cincisprezece șilingi. Dar asta nu-l făcea un britanic din Vest cu siguranță. Cărțile primite pentru analiză au fost mai binevenite decât cecul meschin. Îi plăcea să simtă coperțile și să întoarcă paginile cărților recent tipărite. Aproape în fiecare zi când încheia lecțiile ținute la colegiu, obișnuia să rătăcească pe chei, prin librăriile second-hand, la Hickey pe Bachelor’s Walk, la Web sau Massey pe Aston’s Quay, sau la O’Clohissey pe strada de lângă. El nu știa cum să întâmpine acuzația ei. A vrut să spună că literatura era mai presus de politică. Dar ei erau prieteni de mulți ani și carierele lor erau paralele, de la Universitate și mai apoi ca profesori: nu putea risca o frază grandioasă cu ea. A continuat să clipească din ochi și încercând să zâmbească, a murmurat neconvingător că nu vede nimic politic, în a scrie recenzii cărților.
Când a venit rândul lor să treacă, era încă nedumerit și neatent. Domnișoara Ivors i-a luat prompt mâna, cu o înțelegere caldă și îi spuse pe un ton prietenos, moale:
„Desigur, doar glumeam. Vino, vom trece acum.”
Atunci când au fost din nou împreună ea a vorbit despre problema Universității și Gabriel se simți mai în largul lui. Un prieten de-al ei îi arătase recenzia poemelor lui Browning. Așa a aflat ea secretul: dar i-a plăcut imens recenzia . Apoi, ea spuse brusc:
„O, domnule Conroy, vii într-o excursie la Insulele Aran in această vară? Vom sta acolo o lună întreagă. Va fi minunat la Oceanul Atlantic. Ar trebui să vii. Domnul Clancy vine, și domnul Kilkelly și Kathleen Kearney. Ar fi minunat pentru Gretta dacă ar veni. E din Connacht, nu-i așa? ”
„Ai ei sunt”, spuse  Gabriel pe scurt.
„Dar veți veni, nu-i așa ?” întrebă domnișoara Ivors, întinzând mâna caldă cu entuziasm pe brațul lui.
„De fapt”, a spus Gabriel, „tocmai am aranjat să merg ”
„Sa mergi unde?” a întrebat domnișoara Ivors.
Ei bine, știi, în fiecare an mă duc într-un tur ciclist cu niște colegi și așa … ”
„Dar unde?” a întrebat domnișoara Ivors.
„Ei bine, de obicei, mergem în Franța sau Belgia sau poate în Germania”, spuse  Gabriel dur.
„Și de ce te duci în Franța și Belgia”, spuse  domnișoara Ivors, „în loc să-ți vizita propria țară?”
Ei bine”, spuse  Gabriel, „este în parte pentru a păstra legătura cu limbile și parțial pentru o schimbare.”
„Și n-ai propria ta limbă pentru a păstra legătura cu ea – Irlandeza?” îl  întrebă domnișoara Ivors.
Ei bine, „zise Gabriel,” dacă se ajunge la asta, știi, irlandeza nu este limba mea. ”
Vecinii lor se întoarseră pentru a asculta interogatoriul. Gabriel se uită în dreapta și-n stânga, nervos și încercă să-și păstreze umorul în calvarul acela, când o roșeață îi invadă fruntea.
„Și nu ai propriul pământ pentru a-l vizita „, a continuat domnișoara Ivors,” că nu știi nimic despre propriul popor, și despre țara ta? ”
„O, să-ți spun adevărul”, a replicat Gabriel dintr-o dată, „M-am săturat de propria mea țară, m-am săturat!”
„De ce?” a întrebat domnișoara Ivors.
Gabriel nu a răspuns pentru că replica sa l-a încălzit.
„De ce?” repetă domnișoara Ivors.
Ei au trebuit să meargă împreună, și cum el n-a răspuns, domnișoara Ivors zise cu căldură:
„Desigur, nu ai nici un răspuns.”
Gabriel a încercat să-și acopere agitația luând parte la dans cu mare energie. Îi evită ochii pentru că văzuse o expresie acră pe fața ei. Dar când s-au întâlnit, în lanțul lung, a fost surprins să-și simtă mâna apăsată ferm. Ea se uită la el pe sub sprâncene pentru o clipă, întrebătoare, până când el zâmbi. Apoi, când lanțul era pe cale să înceapă din nou, a stat pe vârful picioarelor și i-a șoptit la ureche:
„Britanic din Vest !”
Atunci când Lăncierii erau peste, Gabriel a plecat într-un colț  îndepărtat al camerei unde ședea mama lui Freddy Malins. Era o femeie în vârstă fără vigoare dar solidă, cu părul alb. Vocea ei avea un timbru la fel ca fiul ei, și se bâlbâia ușor. Ea spuse că Freddy a venit și că era aproape în regulă. Gabriel a întrebat-o dacă a avut o trecere bună. Locuia cu fiica sa căsătorită în Glasgow și venea la Dublin, în vizită, o dată pe an. Ea răspunse placidă că a avut o trecere frumoasă iar căpitanul a fost foarte atent cu ea. Îi vorbi, de asemenea, despre casa frumoasă a fiicei sale ținută în Glasgow, și despre toți prietenii pe care îi aveau acolo. În timp ce limba ei bătea câmpii, Gabriel a încercat să-și alunge din minte toate amintirile incidentului neplăcut cu domnișoara Ivors. Desigur, fată sau femeie, sau orice altceva era, a fost un entuziast, dar a fost un timp pentru toate lucrurile. Poate că nu ar fi trebuit să-i răspundă așa. Dar ea nu avea dreptul să-l numească un britanic din Vest în fața oamenilor, chiar și în glumă. Ea încercase să-l facă să pară ridicol, enervându-l și privindu-l cu ochii ei de iepure.
Și-a văzut soția venind  spre el printre cuplurile ce valsau.  Atunci când ea ajunse la el i-a spus la ureche:
„Gabriel, mătușa Kate vrea să știe dacă vei tăia gâsca, ca de obicei. Domnișoara Daly va tăia șunca iar eu mă voi ocupa de budincă”
„Bine”, spuse Gabriel.
„Ea îi va trimite pe cei mici în primul rând, de îndată ce acest vals se termină, astfel încât vom avea o masă pentru noi înșine.”
„Ai dansat?” a întrebat Gabriel.
„Bineînțeles . Nu m-ai văzut? Ce rând ai avut cu Molly Ivors?”
„Nici un rând. De ce? A spus așa?”
„Ceva de genul. Încerc să-l fac pe domnul D’Arcy să cânte. Cred ca e un îngâmfat.”
„Nu a fost nici un rând”, a spus Gabriel gânditor, „doar a vrut să merg într-o excursie în vestul Irlandei și eu am spus nu.”
Soția lui își împreună mâinile emoționată și făcu un mic salt.
„O, să mergem, Gabriel,”, strigă ea. „Mi-ar plăcea să văd Galway din nou.”
„Poți merge, dacă îți place”, spuse Gabriel cu răceală.
Ea îl privi o clipă, apoi se întoarse spre doamna Malins și zise:
„Iată un soț frumos pentru tine, doamnă Malins.”
În timp ce ea se întoarse și-și făcea drum înapoi, prin cameră, doamna Malins, fără să dea importanță întreruperii, merse să-i spună lui Gabriel ce locuri frumoase și ce peisaje erau în Scoția. Ginerele ei le ducea în fiecare an la lacuri unde obișnuiau să meargă la pescuit. Ginerele ei era un pescar admirabil. Într-una din zile el a prins un pește mare, mare, iar hotelierul l-a gătit pentru cina lor.
Gabriel abia auzi ce spunea ea. Acum, că cina era aproape el începu să se gândească din nou la discursul său și la citate. Când l-a văzut pe Freddy Malins venind spre ei, prin cameră, pentru a-și vizita mama, Gabriel i-a lăsat scaunul liber și s-a retras în ambrazura ferestrei. Camera se eliberase deja iar din camera din spate venea un zăngănit de farfurii și cuțite. Cei care au rămas în salon păreau obosiți de dans și conversau în liniște în grupuri mici. Degetele tremurânde ale lui Gabriel loveau panoul rece al ferestrei. Cât de bine trebuia să fie afară! Cât de plăcut ar fi să meargă singur, întâi de-a lungul de râului și apoi prin parc! Zăpada va fi așezată pe ramurile copacilor, formând un plafon luminos pe partea de sus a Monumentului Wellington. Cât de mult mai plăcut ar fi acolo decât la cină.
Parcurse în fuga titlurile discursului său: ospitalitate irlandeză, amintiri triste, cele trei grații, Paris, citate din Browning. Și-a repetat o frază ce o scrisese în recenzia sa: ” Se simte când cineva ascultă muzica unui gând chinuit” Domnișoara Ivors a lăudat recenzia. A fost ea sinceră? Avea într-adevăr o viață a ei în spatele întregii propagande? Nu existase niciodată vreun sentiment rău între ei, până în seara aceea. Ce-l oarecum enerva era gândul că ea ar fi la cină, uitându-se de sus la el și vorbindu-i cu ochii critici. Poate că nu i-ar părea rău să-l vadă eșuând în discursul său. Îi veni o idee care-i dădu curaj. Ar trebui să spună, referindu-se la mătușa Kate și mătușa Julia: „Doamnelor și domnilor, generația care este în prezent în declin a avut defectele sale, dar din partea mea cred că au avut și anumite calități de ospitalitate, de umor, de umanitate, de care foarte serioasa și hiper-educată generație de azi mi se pare că duce lipsă. „Foarte bine: asta a fost pentru Miss Ivors. Ce-i pasă ei că mătușile lui erau doar două bătrâne ignorante ?
Un murmur în sala i-a atras atenția. Domnul Browne avansa dinspre ușă, însoțind-o curtenitor pe mătușa Julia, care se aplecase pe brațul lui, zâmbind și dând din cap. Un ropot neregulat de aplauze o escortară până la pian și apoi, cum Mary Jane se așeză pe scaun, iar mătușa Julia, fără a mai zâmbi, se întoarse pe jumătate, astfel încât vocea ei să fie auzită în salon, încetară treptat. Gabriel a recunoscut preludiul. Era cel al unui cântec vechi al mătușii Julia – „Rochia miresei”. Vocea ei, tare și clară în ton, a atacat puternic partitura, împodobind atmosfera și, deși a cântat foarte rapid, nu a pierdut nici măcar o notă. Ascultând vocea, fără să te uiți la fața cântăreței, simțeai și împărtășeai bucuria unui zbor rapid și sigur. Gabriel aplaudă zgomotos cu toți ceilalți la sfârșitul melodiei și aplauze puternice rezonară și din sala de mese. Suna atât de autentic încât un pic de culoare izbucni pe fața mătușii Julia ce se aplecase pentru a înlocui în suport vechiul caiet muzical, legat în piele și inscripționat cu inițialele ei pe copertă. Freddy Malins, care a ascultat cu capul înclinat într-o parte pentru a auzi mai bine, mai aplauda atunci când toată lumea încetase și vorbea cu însuflețire cu mama sa, care încuviința din cap grav și încet, cu supunere. În cele din urmă, când se opri din aplaudat, s-a ridicat brusc și s-a grăbit prin sală către mătușa Julia căruia i-a luat mâna între ambele lui mâini, agitând-o atunci când cuvintele au eșuat să mai apară, vocea lui s-a dovedit prea mult pentru el.
„Tocmai îi spuneam mamei mele”, spuse el, „Nu te-am auzit niciodată cântând atât de bine, niciodată. Niciodată nu ți-am auzit vocea atât de bine ca în seara asta. Acum! Vreți să mă credeți ? Ăsta e adevărul… Pe cuvântul și onoarea mea că ăsta-i adevarul. N-am auzit niciodată vocea ta atât de proaspătă și atât de … atât de clară și proaspătă, niciodată. ”
Mătușa Julia a zâmbit larg și a murmurat ceva despre complimente cum își elibera mâna din strânsoarea lui. Domnul Browne întinse mâna deschisă către ea, și zise celor de lângă el în maniera unui prezentator ce introduce o minune în fața unei audiențe:
„Domnișoară Julia Morkan, ultima mea descoperire!”
El râdea din toată inima de el însuși atunci când Freddy Malins se întoarse spre el și zise:
„Ei bine, Browne, dacă ești serios ați putea face o descoperire și mai rea. Tot ce pot spune este că n-am auzit-o niciodată cântând atât de bine, de când vin eu pe aici. Și ăsta e adevărul cinstit.”
„Nici eu”, a spus Browne. „Cred că vocea ei s-a îmbunătățit foarte mult.”
Mătușa Julia a ridicat din umeri și a spus blând, cu mândrie :
„Nici acum treizeci de ani nu am avut o voce rea.”
„I-am spus de multe ori, Julia …”, a spus mătușa Kate cu emfază, „, te-ai aruncat  pur și simplu în acel cor. Dar ea niciodată nu m-a ascultat ….”
Se întoarse ca și cum ar face apel la bunul simț al celorlalți in fața unui copil refractar în timp ce mătușa Julia o privea fix, cu un zâmbet vag care juca pe fața ei, umbra unei amintiri.
„Nu,” a continuat mătușa Kate, „ea n-a ascultat și nici nu s-a lăsat condusă de nimeni, sclavă acolo în corul ala, zi și noapte . Ora șase în dimineața de Crăciun! Și toate pentru ce?”
„Ei bine, nu este pentru slava lui Dumnezeu, mătușă Kate?” a întrebat Mary Jane răsucindu-se pe scaunul pianului și zâmbind.
Mătușa Kate se întoarse cu înverșunare spre nepoata sa și spuse:
„Știu totul despre slava lui Dumnezeu, Mary Jane, dar cred că nu e deloc onorabil pentru Papă să închidă corurile femeilor care au muncit acolo toată viața și să pună în locul lor pe insignifianții ăia de băieți. Cred că e pentru binele Bisericii dacă Papa o face. Dar nu e corect, Mary Jane, nu e corect. ”
Ea a lucrat cu pasiune și ar fi continuat în apărarea surorii ei pentru că a fost un subiect dureros pentru ele, dar Mary Jane, văzând că toți dansatorii au venit înapoi, a intervenit pacificator:
„Acum, Mătușa Kate, tu-i faci scandal domnului Browne, care e protestant.”
Mătușa Kate se întoarse spre domnul Browne, care rânjea la aluzia cu religia lui, și spuse în grabă:
„O, nu pun la îndoială ca Papa nu face bine… Sunt doar o femeie proastă și în vârstă și nu aș îndrăzni să fac așa ceva. Dar există un astfel de lucru de zi cu zi politețea reciprocă și recunoștința. Și dacă aș fi în locul Juliei i-aș spune părintelui Healey drept în  față … ”
„Și în plus, Mătușa Kate”, spuse Mary Jane, „suntem cu adevărat flămânzi și atunci când ne este foame, suntem toți certăreți.”
„Și atunci când ne este sete, suntem certăreți,” a adăugat domnului Browne.
„Așa că am merge mai bine la cină”, spuse Mary Jane, „și terminăm discuția după aceea.”
Pe palier, în afara salonului, Gabriel își găsi soția și pe Mary Jane încercând să o convingă pe domnișoara Ivors să rămână la cină. Dar domnișoara Ivors, care-și pusese deja pălăria și își închidea nasturii mantiei, nu dorea să rămână. Nu-i era foame câtuși de puțin și era deja târziu pentru ea.
„Dar numai pentru zece minute, Molly”, spuse doamna Conroy. „Asta nu te va întârzia.”
„Numai să ciuguliți câte ceva! „, spuse Mary Jane, „după tot dansul ….”
„Chiar nu pot”, spuse domnișoara Ivors.
„Mă tem că nu va-ți simțit bine.”, spuse Mary Jane fără speranță.
„M-am simțit încă foarte bine, vă asigur”, spuse domnișoara Ivors, „dar trebuie să mă lăsați să plec acum .”
„Dar cum poți ajunge acasă?” a întrebat doamna Conroy.
„O, e la doi pași.”
Gabriel a ezitat o clipă și spuse:
„Dacă îmi permiteți, d-ra Ivors, va conduc eu acasă, dacă sunteți într-adevăr obligată să mergeti.”
Dar domnișoara Ivors se depărtă de ei.
„Eu nu vă ascult „, strigă ea. „Pentru numele lui Dumnezeu”, mergeti la cină și nu vă deranjați pentru mine. Sunt foarte în măsură să am grijă de mine. ”
„Ei bine, ești o fată comică, Molly,”, spuse doamna Conroy sincer.
„Vă salut”strigă domnișoara Ivors, râzând, în timp ce fugea în jos pe scara.
Mary Jane se uită după ea, cu o expresie nedumerită pe față, în timp ce doamna Conroy se aplecase peste balustradă pentru a asculta ușa de la intrare…Gabriel se întrebă dacă el era cauza pentru plecarea ei bruscă. Dar ea nu părea a fi supărată: era deja târziu pentru ea și a plecat râzând. El privi în gol pe scara.
În acel moment mătușa Kate veni tiptil din camera de cină, aproape frângându-și mâinile în disperare.
„Unde e Gabriel?” strigă ea. „Unde este Gabriel? Toată lumea așteaptă acolo, e momentul, și nu e nimeni să taie gâsca!”
„Iată-mă, mătușă Kate!” strigă Gabriel, cu voiciune bruscă, „gata de a tăia un stol de gâște, dacă era cazul.”
O gâscă grasă, maronie era întinsă la un capăt al mesei, iar la celălalt capăt, pe un pat de hârtie șifonată presărat cu fire de pătrunjel, se afla o mare bucată de jambon, dezbrăcat de piele și acoperit cu o crustă condimentată, cu un volan curat de hârtie în jurul piciorului iar lângă acesta era o bucată de carne de vită la fel de condimentată. Între aceste capete rivale fugeau linii paralele de feluri de mâncare secundare: două mici catedrale de jeleu, roșu și galben; pe un vas puțin adânc, plin de bucăți de budincă și gem roșu, un vas mare, verde, în formă de frunză cu un mâner în formă de tulpină, pe care erau întinse turte cu stafide purpurii și migdale decojite, pe un fel de tavă erau intinse ca un dreptunghi solid smochine Smyrna, un alt vas cu o cremă acoperită cu nucșoară rasă, un bol mic plin cu ciocolată și dulciuri împachetate în foițe de aur și argint și o vază de sticlă în care se aflau tulpini înalte de țelină. În centrul mesei se aflau, ca niște santinele, un stand cu fructe menținut de o piramidă de portocale și mere americane, două decantoare de modă veche, din cristal, unul cu Porto și celălalt cu vișinată. Pe pianul pătrat închis trona o budinca într-un vas mare, galben, iar în spatele ei erau pregătite, în așteptare, trei rânduri de sticle mari cu bere neagră, bragă și apă minerală, cu etichete maronii și roșii, negre, iar cea mai mică sticlă cu etichetă albă, toate cu eșarfe verzi, transversale.
Gabriel își luă scaunul cu îndrăzneală în capul mesei și, după ce se uită la muchia cioplitorului, înfipse furculița, ferm, în gâscă. Se simțea destul de în largul său, fiind un cioplitor expert și-i plăcea să se găsească în capul unei mese bine încărcate.
„Miss Furlong, ce să vă trimit?” a întrebat el. „O aripă sau o felie de piept?”
„Doar o felie mică de piept.”
„Miss Higgins, ce?”
„O, nimic, domnule Conroy.”
În timp ce Gabriel și domnișoara Daly dădeau din mână-n mână farfuriile cu gâscă și farfuriile cu jambon și carne de vită condimentată, Lily a trecut pe la oaspeți cu un vas înfășurat într-un șervet alb, având în el cartofi fierbinți și chifle. Asta a fost ideea lui Mary Jane și ea a sugerat, de asemenea, sos de mere pentru gâscă, dar mătușă Kate a spus că friptura de gâscă simplă, fără nici un sos de mere, a fost întotdeauna destul de bună pentru ea. Mary Jane și-a așteptat elevii și a văzut că au primit cele mai bune felii iar mătușă Kate și mătușă Julia au deschis și au dus peste tot din sticlele de pe pian, bragă și bere neagră pentru domnii și sticlele cu apă minerală pentru doamne. A fost o  mare confuzie și râs și zgomot, la preluarea comenzilor și contra-comenzilor, cuțite și furculițe, dopuri și dopuri de sticlă. Gabriel a început să tăie câte doua porții de îndată ce a terminat prima rundă, fără a se servi și pe el. Toată lumea a protestat, iar el a tras un gât mai lung de bere neagră pentru că se încălzise tranșând gâsca. Mary Jane se așeza în liniște la cină, dar mătușa Kate și mătușa Julia încă se roteau, tiptil, în jurul mesei, călcându-se cu tocurile reciproc și dându-și comenzi una alteia. Domnul Browne le-a implorat să se așeze și să mănânce cina și așa a făcut și Gabriel, dar ele au spus că era timp suficient, astfel că, în cele din urmă, Freddy Malins s-a ridicat în picioare și, capturând-o pe mătușa Kate, o înfundă în scaun pe fondul unui râs general.
Când toată lumea a fost bine servită Gabriel spuse, zâmbind:
„Acum, dacă cineva vrea un pic mai mult din ceea ce oamenii vulgari numesc umplutură, el sau  ea să vorbească.”
Un cor de voci l-au invitat să înceapă propria cină și Lily i-a adus trei cartofi pe care-i păstrase pentru el.
„Foarte bine”, spuse Gabriel amabil, luând altă înghițitură de pregătire, „uitați cu amabilitate existența mea, doamnelor și domnilor, pentru câteva minute.”
Se puse pe mâncat și nu luă parte la conversația cu care masa acoperea strângerea farfuriilor de către  Lily. Subiectul în discuție era compania de operă, care juca la Teatrul Regal. Domnul D’Arcy Bartell, tenorul, un tânăr cu ten închis, cu o mustață inteligentă, apreciat foarte mult de conducerea companiei. Doar domnișoara Furlong gândea că avea un stil destul de vulgar în reprezentație. Freddy Malins spuse că a auzit un tenor negru interpretând o căpetenie, cântând în a doua parte din pantomima Gaiety, iar acesta avea una dintre cele mai frumoase voci de tenor auzită vreodată.
„L-ai auzit?” întreba el pe domnul D’Arcy Bartell peste masă.
„Nu,” răspunse  domnul D’Arcy Bartell neglijent.
„Pentru că,” Freddy Malins a explicat, ” aș fi curios să aud opinia ta despre el. Cred că are o voce mare.”
„Este nevoie de Teddy pentru a afla lucruri cu adevărat bune”, a spus Browne familiar la masa.
„Și de ce nu ar fi putut avea o voce și el? ” a întrebat Freddy Malins brusc. ” Pentru că e doar un negru?”
Nimeni nu răspunse la această întrebare și Mary Jane a condus discuția înapoi la opera legitimă. Unul dintre elevii ei îi dăduse un bilet pentru Mignon. Desigur, a fost foarte bine, a spus ea, dar se gândi la  sărmana Georgina Burns. Domnul Browne putea merge înapoi mai departe încă, la vechile companii italiene care obișnuiau să vină la Dublin: TIETJENS, Ilma de Murzka, Campanini, marele Trebelli, Giuglini, Ravelli, Aramburo. Acelea erau zilele, spuse el, când ceva de genul muzicii cântate putea fi audiat în Dublin. El mai spuse și cum, galeria de sus a vechiului Royal era plina seară de seară, cum într-una din seri un tenor italian a cântat cinci bisuri, și a modul în care băieții de la galerie doreau uneori, în entuziasmul lor nebun, să elibereze caii de la trăsura unei Prima Donna și s-o tragă ei înșiși pe străzi, pan-la hotel. De ce azi nu se mai joacă operele mari?, a întrebat el, Dinorah, Lucrezia Borgia… Pentru că nu mai aveau vocile de pe vremuri, acesta era motivul.
„Oh ei bine”, spuse domnul D’Arcy Bartell „presupun că există cântăreți buni și astăzi, așa cum erau atunci.”
„Unde sunt?” a întrebat domnul Browne sfidător.
„În Londra, Paris, Milano”, spuse domnul D’Arcy Bartell înfierbântat. „Cred că un Caruso de exemplu este la fel de bun, dacă nu mai bun decât vreunul dintre oamenii pe care i-ați menționat.”
„Poate că da”, a spus Browne. „Dar eu pot să vă spun că ma îndoiesc puternic.”
„O, aș da orice să-l aud pe Caruso cântând”, spuse Mary Jane.
„Pentru mine”, spuse mătușa Kate pigulind un os „a fost doar un singur tenor. Care să mă încânte, vreau să spun. Dar cred că nici unul dintre voi nu a auzit vreodată de el.”
„Cine a fost domnișoară Morkan?” întreba domnul D’Arcy Bartell politicos.
„Numele lui”, spuse mătușa Kate „a fost Parkinson. L-am auzit când era la început și cred că avea cea mai pură voce de tenor, care a fost pusă vreodată în gâtul unui bărbat.”
„Ciudat”, spuse domnul D’Arcy Bartell. „Nici măcar nu am auzit de el.”
„Da, da, domnișoara Morkan are dreptate”, spuse Browne. „Îmi amintesc vocea bătrânului Parkinson, doar că e departe înapoi pentru mine.”
„Un frumos, curat, dulce, tenor Englez”, spuse mătușa Kate cu entuziasm.
Gabriel terminând, budinca uriașă fost transferată la masă. Zăngănitul de furculițe și linguri începu din nou. Soția lui Gabriel servi linguri de budinca și trecu farfuriile pe masă. La jumătatea distanței farfuriile erau preluate de către Mary Jane, care le alimenta cu zmeură sau jeleu de portocale sau  cu budinca și gem. Budinca era făcută de mătușa Julia și ea primi laude din toate părțile. Ea însăși spuse că nu era destul de maronie.
„Ei bine, sper, domnișoară Morkan „, spuse Browne,” că sunt destul de maroniu pentru tine, pentru că știi, eu sunt tot un maro. ”
Toți domnii, cu excepția lui Gabriel, care au mâncat din budincă au complimentat-o pe mătușa Julia. Cum Gabriel niciodată nu a mâncat dulciuri, țelina a fost lăsată pentru el. Freddy Malins își luă, de asemenea, o tulpină de țelină și a mâncat-o cu budinca . El spuse că țelina era un lucru capital pentru sânge și că el se afla chiar atunci sub îngrijirea medicului. Doamna Malins, care tăcuse pe tot parcursul cinei, spuse că fiul ei va merge la Mount Melleray într-o săptămână sau cam așa ceva. Discuția s-a îndreptat către Mount Melleray, cât de tonic aerul era acolo, cât de ospitalieri călugării erau și cum ei nu cereau niciodată vreun bănuț de la oaspeții lor.
„Și vrei să spui,” a întrebat domnul Browne neîncrezător, „că un tip poate merge acolo să se cazeze ca și cum acolo ar fi un hotel, să trăiască din bucatele pământului iar apoi să plece fără să plătească nimic?”
„O, cei mai mulți oameni dau unele donații pentru mânăstire atunci când pleacă.” spuse Mary Jane.
„Mi-aș fi dorit să avem și noi o instituție precum aceasta, aici, în Parohia Bisericii noastre”, spuse domnul Browne sincer.
Era uimit să audă că monahii nu vorbeau niciodată, se trezeau la două dimineața și dormeau în sicrie . El a întrebat cu ce au greșit pentru asta.
„Asta e regula ordinului”, spuse mătușa Kate ferm.
„Da, dar de ce?” întreba dl. Browne.
Mătușa Kate repetă că așa era regula, asta a fost tot. Domnul Browne încă părea să nu înțeleagă. Freddy Malins explică el, cât a putut de bine, că monahii încercau iertarea păcatelor comise de către toți păcătoșii, în lumea exterioară. Explicația nu a fost foarte clară pentru dl Browne care rânjind, spuse:
„Îmi place foarte mult această idee , dar n-ar fi mai bun un pat confortabil, cu arcuri în locul coșciugului?”
„Coșciugul”, spuse Mary Jane, „este pentru a le reaminti de ultimul moment, cel final.”
Cum subiectul devenise lugubru a fost îngropat în tăcere în timp ce doamna Malins putea fi auzita spunând vecinei ei în surdină, neclar:
„Călugării sunt oameni foarte buni, oameni foarte evlavioși.”
Stafidele și migdalele și smochinele și merele și portocalele și ciocolata și dulciurile erau acum așezate pe masă și Mătușa Julia invită toți oaspeții să ia fie porto, fie vișinată. La început, domnul D’Arcy Bartell a refuzat să servească, dar unul dintre vecinii lui îl înghionti și îi șopti ceva după care lăsă să-i fie umplut paharul. Treptat, cum ultimele pahare erau umplute, conversația a încetat. A urmat o pauză, întreruptă doar de zgomotul vinului turnat în pahare și de mișcarea scaunelor. Domnișoarele Morkan, toate trei, priveau fața de masă. Cineva tuși o dată sau de două ori și apoi câțiva domni bătură în masă, ușor, ca un semnal pentru liniște. Liniștea veni și Gabriel își împinse înapoi scaunul. Bătăile se amplificară dintr-o dată, mai tare, ca încurajare și apoi încetară cu totul. Gabriel se aplecase, îndoindu-și cele zece degete tremurânde pe fața de masă și zâmbi nervos audienței. Întâlnind un rând de chipuri plictisite își ridică ochii spre candelabru. La pian se cânta un vals și putea auzi rochiile măturând podeaua, după ușa salonului. Oamenii, probabil, stăteau în zăpadă, pe cheiul exterior, privind în sus la ferestrele luminate și ascultând muzica valsului. Aerul era curat acolo. În depărtare se întindea parcul, cu copacii încărcați de zăpadă. Monumentul Wellington purta o pălărie strălucitoare, de zăpadă, care lumina spre vest, peste câmpul alb de la Cincisprezece Acrii.
El începu:
„Doamnelor și domnilor,
„Trebuie din nou în această seară, la fel ca în ultimii ani, să îndeplinesc o sarcină plăcută, dar o sarcină pentru care mă tem că umilele mele abilități de orator sunt insuficiente.”
„Nu, nu!” spuse domnul Browne.
„Dar, oricum o fi, pot doar să vă rog în seara asta să-mi acordați atenția pentru câteva momente, în timp ce mă voi strădui să-mi exprim în câteva cuvinte, sentimentele mele cu această ocazie.
„Doamnelor și domnilor, n-ar fi pentru prima dată când ne-am adunat sub acest acoperiș ospitalier, în jurul comitetului ospitalier. Aceasta nu este prima dată când am fost beneficiarii sau, poate, mai bine zis, victimele ospitalității anumitor stimabile doamne.
Făcu un cerc în aer, cu brațul și se opri. Toată lumea râse sau zâmbi înspre mătușa Kate și mătușa Julia și Mary Jane care, toate, se îmbujorară de plăcere. Gabriel continua și mai îndrăzneț:
„Simt mai puternic cu fiecare an, că țara noastră nu are nici o tradiție care să-i facă o atât de mare onoare și care ar trebui păzită cu gelozie, ca ospitalitatea sa. Este o tradiție unică din câte cunosc eu (și am vizitat nu puține locuri în străinătate), în rândul națiunilor moderne. Unii ar spune, probabil, că pentru noi este mai degrabă un eșec decât ceva de laudă . Dar considerând chiar și așa,  în opinia mea este un eșec princiar și unul care am încredere că va fi mult timp cultivat printre noi. De un singur lucru cel puțin sunt sigur. Atâta timp cât acest acoperiș adăpostește distinsele doamne menționate mai nainte – și-mi doresc din inimă sa fie pentru mulți, mulți ani – tradiția ospitalității irlandeze autentice, din toată inima, pe care strămoșii noștri ne-au transmis-o și pe care noi, la rândul nostru, trebuie să o predăm urmașilor noștri, este încă vie printre noi. ”
Un murmur consistent aprobator ocoli  masa. Prin mintea lui Gabriel trecu gândul că domnișoara Ivors nu mai era acolo și că ea plecase într-un mod nepoliticos: și spuse cu încredere:
„Doamnelor și domnilor,
„O nouă generație crește în mijlocul nostru, o generație activată de idei și principii noi. Este serios și entuziasmant pentru aceste idei noi, că chiar și atunci când sunt direcționate greșit, eu cred asta, ele sunt sincere. Dar trăim în scepticism și, dacă pot folosi expresia, într-o epocă chinuită, și, uneori, mi-e teamă că această nouă generație, educată sau hipereducată cum este, va duce lipsa acelor calități de umanitate, de ospitalitate, de buna dispoziție care aparțin unei epoci apuse. Ascultând în seara asta numele acelor mari cântăreți din trecut mi se părea, trebuie să mărturisesc, că trăim într-o epocă mai puțin generoasă. Acele zile s-ar putea numi, fără exagerare, zile imense: și cum s-au dus ele dincolo de amintire; să sperăm, cel puțin, că în adunări, cum este și aceasta, vom vorbi în continuare de ele, cu mândrie și afecțiune, încă prețuind în inimile noastre memoria celor morți și plecați, a căror faimă în lume nu i-a lăsat să moară. ”
„Ascultați, ascultați!” spuse domnul Browne.
„Dar, cu toate acestea,”, continuă Gabriel, vocea lui încadrându-se într-o inflexiune mai moale, „există întotdeauna în adunări ca aceasta, gânduri triste care se vor repeta în mințile noastre: gânduri ale trecutului, ale tinereții, ale schimbării, ale chipurilor absente de care ne e dor, aici, în seara asta. Calea noastră prin viață este presărată cu multe astfel de amintiri triste: și am fost prea necopți pentru a ne găsi inima si curajul de a merge mai departe cu lucrarea noastră printre cei vii. Avem cu toții atribuții in viață și afecțiuni care, pe bună dreptate, pretind eforturilor noastre obositoare.
„De aceea, nu voi persista pe trecut. Nu voi lăsa nici o morală sumbră sa ne deranjeze în seara asta. Aici ne-am adunat pentru un scurt moment de răgaz, departe de agitația și graba  rutinei  de zi cu zi. Ne întâlnim, aici, ca prieteni, în spiritul bunei-părtășii, ca și colegi, într-o anumită măsură, în adevăratul spirit ale camaraderiei, și ca oaspeți ai – cum să le spun? – celor trei grații ale lumii muzicale din Dublin. ”
Audiența izbucni în aplauze și-n râs la această aluzie. Mătușa Julia întreba în zadar pe fiecare dintre vecinii ei, la rând, ce a spus Gabriel.
„El spune că noi suntem cele trei grații, mătușa Julia”, spuse Mary Jane.
Mătușa Julia nu a înțeles, dar se uită , zâmbind, înspre Gabriel, care continuă în aceeași ordine de idei:
„Doamnelor și domnilor,
” nu voi încerca să joc în această seară rolul pe care Paris l-a jucat cu o altă ocazie. Deci nu voi încerca să aleg între ele. Sarcina nu este una de invidiat și este dincolo de puterile mele. Pentru că atunci când le iei pe rând, fie că este gazda șefă, a cărei inimă tânără a devenit sinonimă pentru toți cei care o cunosc, sau sora ei, care pare a fi dotată cu o tinerețe perenă și al cărei cântec trebuie să fi fost o surpriză și o revelație pentru noi toți în seara asta, sau, nu în ultimul rând, când considerăm pe cea mai tânără gazda a noastră, talentată, veselă, … greu de lucru și cu nepoatele, mărturisesc, doamnelor și domnilor, chiar nu știu căreia dintre ele ar trebui să atribuim premiul. ”
Gabriel se uită spre  mătușile sale și, văzând zâmbetul larg de pe fața mătușii Julia și lacrimile care invadară ochii mătușii Kate, se grăbi să încheie. El ridică paharul cu Porto, curtenitor, în timp ce fiecare membru al societății își mângâia paharul, așteptând, și spuse tare:
„Să toastăm pentru toate trei. Să bem pentru sănătatea, bogăția, viața lungă, fericirea și prosperitatea lor. Să continue să dețină poziția câștigată în profesia lor și poziția și afecțiunea pe care le dețin în inimile noastre. ”
Toți invitații se ridicară, cu paharele în mâini, și îndreptați cu fața către cele trei stimabile doamne , cântară la unison, cu domnul Browne ca lider:
Pentru că sunt prieteni veseli și simpatici,
Pentru că sunt prieteni veseli și simpatici,
Pentru că sunt prieteni veseli și simpatici,
Pe care nimeni nu-i poate contesta.

Mătușa Kate își folosi sinceră batista și chiar și mătușa Julia păru mișcată. Freddy Malins bătu tactul cu furculița iar cântăreții se întorseră unul spre altul, ca într-un dialog melodios, în timp ce cântau cu patos:
Excepție când spun o minciună,
Excepție când spun o minciună,

Apoi, întorcându-se și mai mult către gazde, au cântat:
Pentru că sunt prieteni veseli și simpatici,
Pentru că sunt prieteni veseli și simpatici,
Pentru că sunt prieteni veseli și simpatici,
Pe care nimeni nu-i poate contesta.

Aclamația care a urmat trecu dincolo de ușa sălii, prin ceilalți invitați și reînnoită de fiecare, Freddy Malins pe post de ofițer, agitând furculița pe deasupra.
Aerul înțepător al dimineții intră în sala în care stăteau așa că mătușa Kate spuse:
„Închideți ușa, cineva. Doamna Malins va muri de frig.”
„Browne este acolo, mătușă Kate”, spuse Mary Jane.
„Browne este peste tot”, spuse mătușă Kate, coborând vocea.
Mary Jane râse de tonul ei.
„Într-adevăr,”, spuse ea cu viclenie, „el este foarte atent.”
„El a fost pe aici, precum gazul,” spuse mătușă Kate în același ton, ” pe tot timpul Crăciunului.”
Ea râse de acest moment, plin de umor și apoi adaugă repede:
„Dar, spune-i să intre, Mary Jane, și închide ușa. Sper să nu mă fi auzit.”
În acel moment, ușa dinspre hol se deschise și domnul Browne îi trecu pragul, râzând de să-i pocnească inima. Era îmbrăcat într-un palton lung, verde, cu manșete și guler din imitație de astrahan și purta pe cap o căciulă ovală, din blană. El arătă în jos, spre cheiul acoperit de zăpadă, de unde venea sunetul unui fluierat prelung și strident.
„Teddy va avea toate birjele din Dublin afară „, a spus el.
Gabriel avansă dinspre cămăruța din spatele biroului, străduindu-se să-și pună paltonul și, privind de-a lungul holului, spuse:
„Gretta nu e încă jos?”
„Ea se îmbracă, Gabriel,” zise mătușa Kate.
„Cine dansează acolo, sus?” întrebă Gabriel.
„Nimeni. Toți pleacă.”
„O, nu mătușa Kate”, zise Mary Jane. „Bartell D’Arcy și domnișoara O’Callaghan nu au plecat încă.”
„Cineva se prostește la pian, oricum”, spuse Gabriel.
Mary Jane se uită la Gabriel și domnul Browne și zise cu un fior:
„Mă face să-mi fie frig să mă uit la doi domni înfofoliți așa. Nu aș vrea să mă confrunt cu călătoria dvs. spre casă, la ora asta.”
„Nu mi-ar plăcea altceva în acest moment”, spuse domnul Browne cu tărie, „decât o plimbare plăcută pe jos sau o deplasare rapidă cu un pur sânge între hamuri. ”
„Aveam un foarte bun trăpaș acasă”, spuse mătușa Julia, cu tristețe.
„Neuitatul  Johnny”, zise Mary Jane râzând.
Mătușa Kate și Gabriel râseră de asemenea.
„Dar, ce era atât de minunat la Johnny?” întrebă domnul Browne.
„Răposatul Patrick Morkan, bunicul nostru, asta era,” a explicat Gabriel, „cunoscut în ultimii săi ani ca bătrânul gentilom, a fost un fabricant de clei.”
„O, acum, Gabriel”, a spus mătușa Kate, râzând, „avea de fapt o fabricuță de amidon.”
„Ei bine, clei sau amidon, nu mai contează”, spuse Gabriel,” bătrânul gentilom a avut un cal pe nume Johnny. Și Johnny era folosit în fabricuța bunicului, mergând la pas, rotund și rotund, cu scopul de a învârti malaxorul. Asta nu era rău, dar acum vine partea tragică despre Johnny. Într-o bună zi bătrânul gentilom a gândit că i-ar sta bine cu aristocrații, la o paradă militară, în parc. ”
„Domnul să aibă milă de sufletul său”, a spus mătușa Kate cu compasiune.
„Amin”, zise Gabriel. „Deci, bătrânul gentilom, așa cum am spus, l-a înhămat pe Johnny, și-a pus cea mai bună pălărie înaltă și cel mai bun guler din dotare și a condus în stil mare de la conacul său străvechi undeva aproape Back Lane, cred.”
Toți au râs, chiar și doamna Malins, de stilul lui Gabriel, iar mătușa Kate a spus:
„O, acum, Gabriel, el nu trăia în Back Lane, cu adevărat. Numai fabricuta era acolo.”
„Din conacul strămoșilor săi,” a continuat Gabriel, „el l-a condus pe Johnny. Și totul a mers frumos până când Johnny a zarit statuia Regelui Billy: și  fie i-a căzut cu  tronc calul pe care statea Regele Billy fie a crezut că e din nou la malaxor, cert e că a început să se plimbe în jurul statuii. ”
Gabriel o luă la pas, într-un cerc, în jurul holului, în galoșii săi, pe fondul râsetelor celorlalți.
„Rotund și rotund merse el”, zise Gabriel, „și bătrânul gentilom, care a fost o  domn foarte pompos, era extrem de indignat.” Mergi, domnule! Cum adică, domnule? Johnny! Johnny.! Cel mai extraordinar comportament! Nu pot înțelege calul! „”
Hohotul de râs care a urmat imitației lui Gabriel a fost întrerupt de un ciocănit răsunător la ușa holului. Mary Jane fugi s-o deschidă și-l lăsă înăuntru pe Freddy Malins. Freddy Malins, cu pălăria bine trasă pe cap, până aproape de umeri, intră pufăind după eforturile depuse.
„Am putut obține doar o birjă”, spuse el.
„O, vom găsi un altul de-a lungul cheiului,”, spuse Gabriel.
„Da”, zise mătușa Kate. „Mai bine să nu o ținem pe doamna Malins în curent .”
Doamna Malins a fost ajutată să coboare treptele din față de fiul ei și de domnul Browne și, după mai multe manevre, a fost urcată în birjă. Freddy Malins a urcat după ea și a petrecut o lungă perioadă de timp aranjând-o pe scaun, în timp ce domnul Browneîl ajuta cu sfaturi. În cele din urmă ea a fost instalată confortabil iar Freddy Malins îl invită în birjă și pe domnul Browne. Au existat câteva cuvinte confuze, după care domnul Browne urcă în birjă. Vizitiul își așeză pătura peste genunchi, și se întoarse pentru adresă. Confuzia a fost și mai mare, vizitiul fiind îndrumat diferit de Freddy Malins și de domnul Browne, fiecare dintre ei având capul scos afară, printr-o fereastră a birjei. Dificultatea a fost de a ști unde să-l lase pe domnul Browne de-a lungul rutei, iar mătușa Kate, mătușa Julia și Mary Jane ajutau discuția din prag, cu direcții încrucișate, contradicții și o abundență de râs. Cât despre Freddy Malins, el amuțise de atâta râs. Își bascula capul pe fereastră în fiecare moment, punându-și în mare pericol pălăria, și-i povestea mamei sale cum progresa discuția, până când domnul Browne a strigat la vizitiul uluit de larma râsetelor tuturor:
„Știi Trinity College?”
„Da, domnule”, zise vizitiul.
„Ei bine, conduci direct spre porțile Trinity College”, a spus Browne, „și apoi îți vom spune unde să mergi. Ai înțeles acum?”
„Da, domnule”, a spus vizitiul.
„Zboară ca o pasăre până la Trinity College.”
„Da, domnule”, spuse vizitiul.
Calul a fost biciuit și birja a pornit, zgâlțâindu-se, de-a lungul cheiului, pe fondul corului de râsete și de adieus.
Gabriel nu se dusese la ușă cu ceilalți. El a fost în partea întunecată a holului privind atent scara. O femeie stătea în partea de sus a primului rând de trepte, în umbră, de asemenea. El nu a putut sa-i vadă fața, dar a distins faldurile oranj-maronii și roz-somon ale de fustei, falduri care în umbra păreau negre și albe. Era soția lui. Se sprijinea de balustrade, ascultând ceva. Gabriel a fost surprins de nemișcarea ei și-și ciulii urechile pentru a asculta și el. Dar a putut auzi decât un discret clinchet de râs și de dispută pe treptele din față, câteva acorduri de pian și câteva note ale vocii unui bărbat.
Stătea nemișcat în întunericul sălii, încercând să prindă din zbor vocea care cânta și se holba la soția lui. Exista grație și mister în atitudinea ei ca și cum ea ar fi simbolizat ceva. El se întrebă ce simboliza o femeie stând pe scări, în umbră, ascultând o muzica îndepărtată. Dacă ar fi fost un pictor, ar fi pictat-o în acea atitudine. Pălăria ei din fetru albastru i-ar scoate în evidență părul arămiu, în contrast cu întunericul iar faldurile întunecate ale fustei vor părea mai deschise. Dacă ar fi fost pictor ar fi denumit tabloul Muzica îndepărtată.
Ușa holului se închise; iar mătușa Kate, mătușa Julia și Mary Jane veniră pe hol încă râzând.
„Ei bine, nu este Freddy teribil?” întrebă Mary Jane. „Este într-adevăr teribil.”
Gabriel nu spuse nimic, dar arătă cu degetul în sus, pe scări, înspre soția lui. Acum, că ușa holului fusese închisă, vocea și pianul se auzeau mai clar. Gabriel ridică mâna pentru a le să tacă. Cântecul părea să fie în vechea tonalitate irlandeză și cântărețul părea nesigur de cuvinte cat și de vocea sa. Vocea, devenită melancolică din cauză de distanță cat și de răgușeala cântărețului, ilumina vag finalul folosind cuvinte care exprimau durere:

O, ploaia cade pe lacătele-mi grele
Și roua udă pielea mea,
Iubita mea întinsă rece …

„O,” exclamă Mary Jane. „Este Bartell D’Arcy cântând și n-o să cânte toată noaptea. O, il aduc să cânte un cântec înainte să plece.”
„O, adu-l, Mary Jane,”, spuse mătușa Kate.
Mary Jane se strecura printre ceilalți și fugi spre scara, dar înainte de sa ajunga la prima treapta,  cântarea s-a oprit și pianul a fost închis brusc.
„O, ce păcat!” strigă ea. „Vine jos, Gretta?”
Gabriel auzi răspunsul afirmativ al soției  și o văzu coborând spre ei La câțiva pași în spatele ei erau domnul D’Arcy Bartell și domnișoara O’Callaghan.
„O, domnul D’Arcy,” strigă Mary Jane, „e de-a dreptul crud să vă opriți așa când eram cu toții în extaz ascultându-vă ”
„Am fost cu el toată seara”, a spus domnișoara O’Callaghan, „și doamna Conroy, de asemenea, și el ne-a spus că a avut o răceală îngrozitoare și nu a putut să cânte”.
„O, domnul D’Arcy”, i se adresa mătușa Kate, „acum a fost o mare născocire să spui”
„Nu vezi că sunt la fel de răgușit ca o cioară?” îi răspunse dl. D’Arcy.
El intră grăbit în cămară și-și puse paltonul. Ceilalți, luați prin surprindere de discursul său nepoliticos, n-au mai găsit nimic de zis. Mătușa Kate își încreți sprâncenele și făcu semne ceilorlalți să renunțe la subiect. Dl. D’Arcy își înfășură cu grija fularul în jurul gâtului, încruntându-se.
„Este vremea”, i se adresa mătușa Julia, după o pauză.
„Da, toată lumea are răceli,”, spuse mătușa Kate ușor, „toată lumea.”
„Se spune că,”, zise Mary Jane, „nu am avut așa zăpadă de treizeci de ani, și am citit în această dimineață, în ziare, că zapada acoperă toată Irlanda.”
„Îmi place imaginea zăpezii”, spuse mătușa Julia cu tristețe.
„Și mie”, i se adresa domnișoara O’Callaghan. „Cred că de Crăciun nu este cu adevărat Crăciun dacă nu avem zăpadă pe jos.”
„Dar sărmanului domn D’Arcy nu-i place zăpada”, zise mătușa Kate, zâmbind.
Dl. D’Arcy a venit de la cămară, complet înfășurat și închis la nasturi, și, cu un ton de pocăință, le-a spus istoria răcelii lui. Toată lumea i-a dat sfaturi și i-a spus că a fost un mare păcat, îndemnându-l să fie foarte atent cu gâtul, în aerul nopții. Gabriel și-a privit soția, care nu intrase în conversație. Ea a stat în picioare, chiar sub fereastra semicirculară prăfuită, iar flacăra lămpii de deasupra ușii strălucea în bronzul bogat al părului ei, pe care o văzuse uscându-l la foc cu câteva zile înainte. Avea aceeași atitudine și părea nepăsătoare că vorbeau despre ea. În cele din urmă se întoarse spre ei și Gabriel o văzu îmbujorată în obraji iar ochii îi erau strălucitori. Un val brusc de bucurie plecă din inima lui.
„Dl. D’Arcy”, spuse ea, „cum se numește melodia pe care o cântai?”
„Se numește Fata din Aughrim,”, zise Dl. D’Arcy, „dar nu am putut să mi-o amintesc corect. De ce? O știi?”
„Fata din Aughrim”, repetă ea. „Nu-mi puteam aduce minte numele.”
„Este un aer foarte plăcut”, zise Mary Jane. „Îmi pare rău că nu ați fost în voce în seara asta.”
„Acum, Mary Jane,”, zise mătușa Kate, „nu-l supăra pe Dl. D’Arcy. Nu-l vreau supărat.”
Văzând că toți erau gata de plecare ea îi păstorea spre ușă, unde le spunea noapte bună:
Ei bine, noapte bună, mătușa Kate, și mulțumesc pentru seara placuta. ”
„Noapte bună, Gabriel. Noapte bună, Gretta!”
„Noapte bună, mătușa Kate, și mulțumesc foarte mult. Noapte bună, Mătușa Julia.”
„O, noapte bună, Gretta, nu te-am văzut.”
„Noapte bună, domnule D’Arcy. Noapte bună, domnișoară O’Callaghan.”
„Noapte bună, domnișoară Morkan.”
„Noapte bună, din nou.”
„Noapte bună, tuturor. Acasă în siguranță.”
„Noapte bună. Noapte bună.”
Dimineața era încă întuneric. O lumină mată, galbenă, plutea peste case și râu; iar cerul părea să coboare. Era noroios pe jos: doar dungi și pete de zăpadă depusa pe acoperișuri, pe parapetele din chei și pe gardurile din fier forjat. Lămpile încă ardeau roșiatic în aerul tulbure iar, dincolo de râu, palatul celor patru curți se remarca amenințător pe cerul greu.
Ea mergea înaintea lui, cu Dl D’Arcy Bartell, cu pantofii într-un pachet maro, ascuns sub un braț și cu mâinile ținând fusta deasupra noroiului. Nu mai avea nicio grație în atitudine, dar ochii lui Gabriel erau încă luminoși de fericire. Sângele îi alerga prin vene ; și gândurile treceau necontrolate prin creierul său, mândru, vesel, tandru, valoros.
Ea mergea înaintea lui, atât de ușor și atât de dreaptă ca el a dorit să alerge după ea fără zgomot, s-o prindă de umeri și să-i spună ceva prostesc și afectuos la ureche. Îi părea atât de fragilă că el dori s-o apere și apoi să fie singur cu ea. Momente din viața lor secretă, trăită împreună, izbucniră ca stelele din memoria sa. Un plic purpuriu stătea culcat lângă ceașca de mic dejun și el îl mângâia cu mâna. Păsările ciripeau în iederă și rețeaua însorită a cortinei stătea sclipitoare de-a lungul podelei: el nu putea mânca de fericire. Ei stăteau în picioare, pe platforma aglomerată și el introduse un bilet în palma caldă a mănuși ei. Stătea cu ea în frig, privind pe o fereastră uzată la un om făcând sticle într-un cuptor hohotitor. Era foarte frig. Fața ei, parfumată în aerul rece, a fost destul de aproape de a lui, și deodată a strigat la omul de la cuptor:
„Este fierbinte focul, domnule?”
Dar omul nu a putut auzi cu zgomotul cuptorului. Era la fel de bine. Putea să răspundă nepoliticos.
Un val de o și mai tandră bucurie evadă din inima lui și trecu în inundații calde, de-a lungul arterelor. Ca focul stelelor, tandre momente, ale vieții împreună de nimeni știută vreodată și de nimeni imaginată, a irupt și-i lumină memoria. Dorea să-i amintească acele momente, să o facă să uite de anii existenței lor monotone, să-și amintească doar momentele lor de extaz. În ani, el a simțit, că nu a săturat nici sufletul lui și nici pe al ei. Copiii lor, scrierile sale, grijile ei casnice nu au săturat focul tandru al sufletele lor. Într-o scrisoare pe care el i-o scrisese, spunea : „De ce cuvinte ca acestea mi se par atât de plictisitoare și reci? Să fie așa pentru că nu există nici un cuvânt atât de tandru încât să fie numele tău?”
Ca muzica îndepărtată aceste cuvinte pe care le-a scris cu ani înainte veniseră din trecut. Dorea să fie singur cu ea. Când ceilalți ar fi plecat, atunci când el și ea s-ar fi aflat în camera lor de hotel, atunci ar fi singuri, împreună. I-ar spune încet:
„Gretta!”
Poate că ea nu l-ar auzi în același timp: ea ar trebui să se dezbrace. Apoi, ceva din vocea lui o va lovi. Ea s-ar întoarce și s-ar uita la el …
În colțul de la Winetavern Street au întâlnit o birjă. El era bucuros de zgomotul de zăngănit, deoarece l-a salvat de la conversație. Ea se uita pe fereastră și părea obosită. Ceilalți au vorbit doar câteva cuvinte, arătând unele clădiri sau străzi. Calul galopă obosit sub cerul dimineții tulbure, trăgând cabina cu un zăngănit de vechi, pe urmele lui, și Gabriel era din nou cu ea într-o birjă, galopând să prindă barca, galopând spre luna lor de miere.
Cum birja trecu peste Podul O’Connell domnișoara O’Callaghan, spuse:
„Se spune că nu treci podul O’Connell, fără să vezi un cal alb.”
„Văd un bărbat alb de data aceasta”, zise Gabriel.
„Unde?” întreba domnul D’Arcy Bartell.
Gabriel a arătat statuia, pe care erau așezate fâșii de zăpadă. Apoi, a dat din cap familiar către ea și flutură din mână.
„Noapte bună, Dan,”, spuse el vesel.
Când birja a ajuns în fața hotelului, Gabriel sări și, în ciuda protestului domnului D’Arcy Bartell , plăti vizitiului. Ii dădu omului un șiling peste tarif . Omul a salutat și a spus:
„Un an nou prosper pentru Dvs., domnule.”
„Același lucru pentru tine”, zise Gabriel cordial.
La coborârea din birjă, ea se aplecă pentru o clipă pe brațul lui și în timp ce sta în picioare, pe bordură, le ura celorlalți noapte bună. Se aplecă ușor pe brațul lui, la fel de ușor ca atunci când a dansat cu el câteva ore, mai înainte. Atunci el se simțise mândru și fericit, fericit că ea era a lui, mândru de grația ei și de căsnicia lor. Dar acum, după ce aprinse din nou atât de multe amintiri, prima atingere a trupului ei, muzical și ciudat și parfumat, a trimis prin el un fior pasionat de dorință. Sub acoperirea tăcerii ei, i-a apăsat brațul strâns de partea lui, și, cum stăteau în ușa hotelului, el a simțit că au evadat din viața și îndatoririle lor, au evadat de acasă și de prieteni și au fugit împreună cu inimi sălbatice și radiante, pentru o nouă aventură.
Pe hol, un bătrân moțăia într-un minunat scaun cu capișon. El aprinse o lumânare în birou și merse înaintea lor, înspre scări. Îl urmară în tăcere, picioarele lor se afundau cu bufnituri moi în mocheta groasă care acoperea treptele. Ea urca treptele în spatele portarului, cu capul plecat în ascensiune, umerii fragili curbați ca de o povară, fusta strânsă bine pe ea. Și-ar fi putut încolăci brațele în jurul șoldurilor ei și ar fi ținut-o nemișcată, brațele-i tremurau, de dorința de a o poseda. Numai apăsarea unghiilor împotriva palmelor sale a ținut sub control impulsul sălbatic. Portarul s-a oprit pe trepte pentru a aranja lumânarea. Ei s-au oprit, de asemenea, la câțiva pași, mai jos de el. În liniștea aceea Gabriel putea auzi căderea picăturilor de ceară topită în tavă și inima pulsându-i printre coaste. Portarul i-a condus de-a lungul unui coridor și a deschis o ușă. Apoi a pus lumânarea instabilă pe o servantă și a întrebat la ce oră sa fie treziți dimineața.
„Opt”, răspunse Gabriel.
Portarul arătând spre întrerupătorul luminii electrice începu să mormăie scuze, dar Gabriel i-o tăie scurt.
„Nu vrem nicio lumină. Avem destulă lumină din stradă. Și vă zic, ” adăugă el, arătând spre lumânare,` că ați putea elimina și acest articol chipeș, ca un om bun.”
Portarul luă lumânarea din nou, dar încet, pentru că era surprins de o astfel de idee nouă. Apoi, a murmurat noapte bună și a ieșit. Gabriel a tras zăvorul.
O lumină fantomatică din felinarul de stradă se întindea între fereastră și ușă. Gabriel își aruncă paltonul și pălăria pe o canapea și traversă camera spre fereastră. Se uită în jos, în stradă, pentru a-și putea calma un pic emoțiile. Apoi se întoarse și se sprijini de un dulap cu sertare, cu spatele la lumină. Ea își scoase pălăria și mantaua și stătea în picioare în fața unei oglinzi batante, deschizându-și bluza. Gabriel se opri câteva momente, privind-o, și apoi spuse:
„Gretta!”
Ea întoarse de la oglindă, încet, și merse de-a lungul urmei de lumină, spre el. Fața ei părea atât de gravă și obosită că cuvintele nu ar trece de buzele lui Gabriel. Nu, nu era momentul încă.
„Păreai obosită”, a spus el.
„Sunt un pic”, a răspuns ea.
„Nu te simți bolnavă sau slăbită?”
„Nu, obosită: asta-i tot.”
Ea merse la fereastră și rămase acolo, uitându-se afară. Gabriel așteptă din nou și apoi, temându-se că neîncrederea era pe cale să-l cucerească, spuse brusc:
„Apropo, Gretta!”
„Ce este?”
„Îl știi pe bietul Malins?” a spus el repede.
„Da. Ce-i cu el?”
„Ei bine, bietul de el e un tip decent , la urma urmei,” a continuat Gabriel cu o voce falsă. ” Mi-a dat înapoi sovereignul pe care i l-am împrumutat, și nu-l mai așteptam. Este păcat că nu se ține departe de Browne, pentru că el nu este un tip rău, într-adevăr.”
El tremura acum de supărare. De ce a părea atât de absentă? Nu știa cum ar putea începe. A fost ea deranjată, de ceva? Dacă s-ar întoarce la el sau ar veni din proprie inițiativă! Să o ia așa cum era, ar fi brutal. În primul rând trebuie să vadă puțină ardoare în ochii ei. El dorea să fie stăpânul stării ei ciudate.
„Când i-ai împrumutat lira?” întrebă ea după o pauză.
Gabriel se strădui sa se limiteze de socul limbajului brutal despre bețivul Malins și lira lui. Dorea să plângă din suflet, să-i strivească trupul de al lui, să pună stăpânire pe ea. Dar el spuse:
„O, de Crăciun, când a deschis buticul ăla pe strada Henry.”
Era într-o astfel de febră de furie și dorință că nu a auzit-o venind de la fereastră. Ea se opri pentru o clipă în fața lui, privindu-l ciudat. Apoi, brusc, se ridică pe vârfuri și-și odihni mâinile, ușor, pe umerii lui, apoi îl sărută.
„Ești o persoană foarte generoasă, Gabriel”, spuse ea.
Gabriel, tremurând de încântare la sărutul ei neașteptat și pitorescul expresiei, și-a pus mâinile pe părul ei și-a început să-l mângâie înapoi, netezind-ul și abia atingându-l cu vârful degetelor. Spălarea îl făcuse fin și strălucitor. Inima lui dădea pe afară de fericire. Chiar când el își dorea ca ea sa vină spre el ca expresiei a propriului acord. Poate că gândurile ei s-au corelat cu ale lui. Poate că ea a simțit dorința năvalnică din el, și apoi dispoziția a venit peste ea. Acum, că ea a căzut peste el atât de ușor, se întreba de ce a fost atât de neîncrezător.
A stat așa, ținându-i capul între mâini. Apoi, lăsă să-i alunece un braț pe spatele ei și trăgând-o spre el, îi spuse încet:
„Gretta, dragă, la ce te gândești?”
Ea nu a răspuns și nici nu a cedat în întregime sub brațul lui. El a spus din nou, încet:
„Spune-mi ce e, Gretta. Cred că știu care e problema. Oare știu?”
Ea nu a răspuns imediat . Apoi a spus, într-o izbucnire de lacrimi:
„O, mă gândesc la acel cântec, Fata din Aughrim.”
Ea se eliberă de lângă el și fugi în pat unde, aruncându-și brațele peste ramă, își ascunse fața. Gabriel rămase țintuit, pentru o clipă de uimire și apoi o urmă. Cum trecu prin dreptul oglinzii se zări pe sine în lung și-n lat, bine acoperit de plastron, cu fața a cărei expresie îl nedumerea întotdeauna când o vedea într-o oglindă, și cu licărirea ramei aurite a ochelarilor. El se opri la câțiva pași de ea și spuse:
„Cât despre cântec? De ce te face să plângi?”
Ea a ridicat capul dintre brațe și își uscă ochii cu dosul mâinii, ca un copil. O notă mai blândă decât el a intenționat, îi cuprinse vocea.
„De ce, Gretta?” întrebă el.
„Mă gândesc la o persoană care cu mult timp în urmă cânta acest cântec.”
„Și cine era persoana ?” întreba Gabriel, zâmbind.
„A fost o persoană pe care am cunoscut-o în Galway, când locuiam cu bunica mea”, a spus ea.
Zâmbetul se pierdu de pe fața lui Gabriel. O furie stupidă începu să se adune din nou în mintea lui și focurile nepotolite ale dorinței începură să-i strălucească furios prin vene.
„Cineva pe care l-ai iubit ?” întrebă el ironic.
„Era un băiat pe care îl știam”, răspunse ea, „pe nume Michael Furey. Obișnuia să cânte acest cântec, Fata din Aughrim. Era foarte firav.”
Gabriel era tăcut. Nu dorea ca ea să creadă că era interesat de acest băiat firav.
„Pot să-l văd atât de clar”, a spus ea, după o clipă. „Acei ochi: mari și de culoare închisă. Și atât de expresivi – ce  expresie!”
„O, atunci, ești îndrăgostită de el?” spuse Gabriel.
„Obișnuiam sa ma plimb cu el”, zise ea, „când eram în Galway.”
Un gând a zburat prin mintea lui Gabriel.
„Poate că de aceea ai vrut să mergi la Galway cu fata aia Ivors?” a spus el cu răceală.
Ea s-a uitat la el și-l întrebă cu mirare:
„Pentru ce?”
Ochii ei l-au făcut pe Gabriel sa se simtă ciudat. A ridicat din umeri și spuse:
„De unde să știu? Poate pentru a-l vedea.”
Ea s-a uitat departe de el, de-a lungul dârei de lumină, spre fereastră, în tăcere.
„El este mort”, zise ea prelung. „A murit când avea doar șaptesprezece ani. Ce este mai teribil decât să mori atât de tânăr ”
„Ce era el?” întrebă Gabriel încă ironic.
„Era la uzinele de gaz”, zise ea.
Gabriel se simți umilit de eșecul ironiei și de evocarea acestei figuri dintre morți, un băiat de la uzinele de gaz. În timp ce el era plin de amintiri din viața lor secretă petrecuta împreună, plină de tandrețe și bucurie și dorință, ea îl compara în mintea ei cu un altul. Conștiință rușinoasă a propriei persoane îl asaltă. Se văzu ca un personaj ridicol, care acționa asemeni unui băiețaș de doi bani pentru mătușile sale, un sentimental nervos ținând discursuri vulgarilor auditori și idealizând propriile pofte caraghioase, individul jalnic văzut mai adineauri în oglindă. Instinctiv, el întoarse spatele mai mult spre lumină ca nu cumva ea să-i poată vedea rușinea ce-i ardea fruntea.
Încercă să mențină tonul rece, de interogatoriu, dar vocea lui, atunci când a vorbit, era umilă și indiferentă:
„Presupun că erai îndrăgostită de acest Michael Furey, Gretta”, spuse el.
„M-am simțit foarte bine cu el la acea vreme”, zise ea
Vocea ei era voalată și tristă. Gabriel, simți acum cât de în zadar ar fi să încerce s-o ducă unde-și propusese, mângâie una din mâinile ei și spuse, la fel de trist:
„Și de ce a murit atât de tânăr, Gretta? De tuberculoză, așa a fost?”
„Cred că a murit pentru mine”, răspunse ea.
O teroare vagă îl cuprinse pe Gabriel cu acest răspuns, chiar la acea oră când spera să triumfe, câteva ființe impalpabile și răzbunătoare veneau împotriva lui, o adunare de forțe din altă lume împotriva lui. Dar el se scutură eliberator de ele, cu un efort al rațiunii și continuă să-i mângâie mâna. Nu o mai întrebă nimic, pentru că simțise că i-ar spune mai multe despre ea. Mâna ei era caldă și umedă: nu a răspuns atingerii lui, dar el a continuat s-o mângâie așa cum mângâiase prima ei scrisoare către el, în acea dimineață de primăvară.
„Era în timpul iernii”, zise ea, „cam pe la începutul iernii când eu urma să plec de la bunica și să vin aici, la mânăstire. Și el era bolnav în momentul acela, în locuința sa din Galway și nu trebuia lăsat afară, și ai lui din Oughterard îmi scriau la fel. Era în declin, spuneau ei, sau ceva de genul, cert e că n-am știut niciodată adevarul. ”
Se opri pentru clipă și oftă.
„Bietul băiat”, zise ea „Era foarte pasionat de mine și era atât de blând. Obișnuiam să ieșim împreună, să ne plimbam, știi, Gabriel, cum se face la țară. Studia canto numai pentru sănătatea lui. Avea o voce foarte bună, bietul Michael Furey ”
„Ei bine,? Și apoi” întrebă Gabriel.
„Și atunci când a venit momentul să plec din Galway și să vin la mânăstire, era mult mai rău și nu aș fi vrut să-l văd așa, astfel i-am scris o scrisoare spunându-i că mergeam până la Dublin și urma să mă întorc din nou în vară, sperând că va fi mai bine atunci. ”
Se opri pentru o clipă să-și dreagă vocea, apoi continuă :
„Apoi, cu o noapte înainte să plec, eram în casa bunicii, în Insula Nuns”, împachetând, și am auzit pietricele aruncate în geamul ferestrei. Fereastra era atât de udă, că nu am putut vedea prin ea, așa că am fugit jos exact cum eram și m-am strecurat prin spate, în grădină, și acolo era bietul de el, în capătul grădinii, tremurând ”
„Și nu i-ai spus să se întoarcă?” întrebă Gabriel.
„L-am implorat să meargă acasă imediat și i-am spus că-și va găsi moartea, în ploaie. Dar el a spus că nu vrea să trăiască. Îi pot vedea și acum ochii, atât de bine! Stătea la capătul unui perete, sub un copac ”
„Și s-a dus acasă?” întreba Gabriel
„Da, a plecat acasă. Și când eram doar de o săptămână la mânăstire, a murit și a fost îngropat în Oughterard, de unde erau ai lui. O, ziua în care am auzit, că era mort! ”
Ea se opri, înecându-se în hohote, și, copleșită de emoție, se aruncă cu fața în jos pe pat, plângând în plapumă. Gabriel îi ținu mâna pentru încă o clipă, nehotărât, și apoi, timid că o deranja în durerea ei, o lăsă să cadă ușor și merse în liniște la fereastră.
Ea adormi repede.
Gabriel, sprijinindu-se pe cot, se uită pentru câteva momente, fără resentimente, la părul încurcat și gura pe jumătate deschisă, ascultându-i respirația profundă. Deci, ea avusese acea poveste de dragoste în viața ei: un bărbat murise pentru ea. Îi era greu și dureros acum să se gândească ce rol sărac jucase el, soțul, în viața ei. O privea în timp ce dormea​​, ca și cum ei nu ar fi trăit împreună ca soț și soție. Ochii lui curioși se odihniră mult timp pe fața și părul ei: și, cum se gândea el la ceea ce ea trebuie să fi fost, atunci, în acel moment de primă frumusețe adolescentină, îl inundă o ciudată și prietenoasă compasiune pentru ea, că intrase în sufletul lui. Nu-i plăcea să spună, nici chiar lui însuși, că fața ei nu mai era frumoasă, dar știa că nu mai era fața pentru care Michael Furey înfruntase moartea.
Poate că nu-i spusese toată povestea. Ochii lui se mutară pe scaunul peste care ea își aruncase o parte din haine. O jupă atârna pe podea. O cizmă rămase în picioare, cu partea moale, de sus, căzută iar perechea era culcată pe o parte. Se minuna de răscoala emoțiilor avută cu o oră înainte. Din ce au apărut? De la cina mătușii, din propriul discurs prostesc, de la vin și dans, de la urările de noapte bună din hol sau din plăcerea de a merge pe jos, prin zăpadă, de-a lungul râului. Biata mătușa Julia! Ea, de asemenea va fi în curând o umbră, o umbră ca a lui Patrick Morkan cu calul său. El surprinse, pentru o clipă, aspectul sălbatic al feței ei, atunci când ea cânta Arrayed for the Bridal. În curând poate va sta în același salon, îmbrăcat în negru și cu pălăria de mătase pe genunchi. Jaluzelele vor fi trase și mătușa Kate va sta lângă el, plângând și suflându-și nasul și spunându-i cum a murit Julia. El va scoate din minte unele cuvinte care ar putea s-o consoleze, dar ar găsi numai unele jalnice și inutile. Da, da: asta se va întâmpla foarte curând.
Aerul din cameră îi răci umerii. Se întinse cu atenție pe așternut și se așeză alături de soția sa. Unul câte unul, toți deveneau umbre . Mai bine ar trece cu îndrăzneală în cealaltă lume, în gloria unei pasiuni necunoscute, decât să se estompeze și să se ofilească deprimant, cu vârsta. Gândi el că cea care stătea întinsă alături de el, încuiase în inima ei, pentru atât de mulți ani, imaginea ochilor iubitului atunci când acesta i-a spus că nu vrea să trăiască…
Lacrimi generoase umplură ochii lui Gabriel. El niciodată nu a simțit asta pentru nicio femeie, dar știa că un astfel de sentiment trebuie să fie iubire. Lacrimile s-au adunat mai dens în ochii lui și în întunericul parțial și-a imaginat că a văzut forma unui tânăr stând sub ​​un copac care picură. Alte forme erau aproape. Sufletul său se apropie de acea regiune unde locuiesc gazdele celor morți. Era conștient, dar nu putea înțelege existența lor capricioasă și pâlpâitoare. Propria lui identitate a fost decolorată într-o lume cenușie, impalpabilă : lumea solidă în sine, cea în care acești morți,  odată, au crescut și au trăit, se dizolva și se micșora.
Câteva bătăi ușoare în pervaz l-au făcut să se întoarcă spre fereastră. Începuse să ningă din nou. Privea somnoros fulgii, argintul și întunericul, cazând oblic împotriva luminii lămpii. A venit timpul pentru el să pornească în călătoria spre apus. Da, ziarele au avut dreptate: zăpada era peste toată Irlanda. Cădea peste fiecare parte a întunecatei Câmpii Centrale, peste dealurile lipsite de copaci, căzând încet peste Bog of ​​Allen și, mai departe spre apus, căzând încet în întunecatele și tumultuoasele valuri din Shannon. Cădea de asemenea, peste, fiecare parte a bisericii singuratice de pe dealul unde Michael Furey era îngropat. Se așternea dens, plutind peste cruci încovoiate și pietre funerare, pe sulițele de pe mica poartă, pe spinii sterpi. Sufletul lui fu copleșit, în extaz, de cum a auzit zăpada căzând încet, prin univers și căzând încet, precum coborârea cortinei, peste toți cei vii și cei morți. ( peste toți vii și morții.)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: