Principalul avantaj care ar putea rezulta din instaurarea Socialismului este, fără îndoială, faptul că acesta ne-ar scuti de necesitatea sordidă de a trăi pentru alții care, în starea actuală a lucrurilor, apasă atât de greu pe aproape toată lumea. De fapt, cu greu cineva scapă.
În cursul secolului, un mare om de știință, ca Darwin; un mare poet, ca Keats; un fin spirit critic, ca M. Renan; un artist suprem ca Flaubert; a fost capabil să se izoleze , să se țină departe de multe dintre revendicările zgomotoase ale celorlalți, să stea „, la adăpostul zidului,” așa cum spunea Platon, și așa să realizeze perfecțiunea interioară, spre propriul câștig, incomparabil, și spre câștigul incomparabil și durabil al întregii lumi. Aceștia, totuși, sunt excepții. Majoritatea oamenilor își irosesc viețile cu un nesănătos și exagerat altruism – de fapt sunt obligați să le irosească. Ei se trezesc înconjurați de o hidoasă sărăcie; de o hidoasă urâțenie; de o foame hidoasă. Este inevitabil ca ei să fie puternic mișcați de toate acestea. Emoțiile omului sunt agitate mult mai repede decât inteligența omului; și, așa cum am arătat cu ceva timp în urmă într-un articol cu privire la funcția criticii, este mult mai ușor să simpatizezi cu suferința decât să simpatizezi cu gândirea. Prin urmare, , cu toate intențiile direcționate greșit, ei s-au stabilit foarte serios și foarte sentimental la sarcina de a remedia relele pe care le văd. Dar remediile lor nu vindecă boala: ei pur și simplu o prelungesc. Într-adevăr, remediile lor sunt parte a bolii.
De pildă, ei încearcă să rezolve problema sărăciei , prin menținerea în viață a celor săraci; sau, în cazul unei școli foarte avansată, amuzându-i pe cei săraci.
Dar acest lucru nu este o soluție: este o agravare a dificultății. Scopul propriu-zis este de a încerca și de a reconstrui societatea pe o astfel de bază încât sărăcia va fi imposibilă. Și virtuțile altruiste au împiedicat într-adevăr realizarea acestui obiectiv. La fel cum cei mai răi proprietari de sclavi au fost de fapt cei care au fost buni cu sclavii lor, și astfel au împiedicat oroarea sistemului să fie realizată de către cei care au suferit din cauza lui, și înțeles de către cei care l-au contemplat, astfel încât, starea actuală de lucruri în Anglia este că cei care fac cel mai mult rău sunt oamenii care încearcă să facă bine, și la final am avut spectacolul oamenilor care au studiat într-adevăr problema și cunosc viața- oameni educați care trăiesc în East End-vin în față și imploră comunitatea să limiteze impulsurile sale altruiste de caritate, bunăvoință, și altele asemenea. Ei fac acest lucru pe motiv că o astfel de caritate degradează și demoralizează. Și au perfectă dreptate. Caritate creează o mulțime de păcate.
Mai trebuie, de asemenea, să fie spus: este imoral să utilizezi proprietatea privată, în scopul de a atenua relele oribile care rezultă din instituția proprietății private. Este atât imoral cât și nedrept.
În socialism toate aceasta vor fi, desigur, modificate. Nu vor exista oameni care să traiască în vizuini fetide, îmbrăcați în haine fetide, și care-și cresc copiii nesănătos, înfometați – în mijlocul unor împrejurimi imposibile și absolut respingătoare. Securitatea societății nu va depinde, așa cum se întâmplă în prezent, de starea vremii. În cazul în care vine un ger nu trebuie sa avem o sută de mii de oameni fără loc de muncă, tropăind pe străzi într-o stare de mizerie dezgustătoare, sau plângând pe la porțile vecinilor pentru pomană, sau înghesuindu-se la ușile adăposturilor dezgustătoare pentru a încerca să-și asigure un colț de pâine și un loc de cazare pentru o noapte. Fiecare membru al societății va participa la prosperitatea și fericirea generală a societății, și în cazul în care mai vine un îngheț, nimeni, practic, nu va mai suferi.
Pe de altă parte, socialismul în sine va fi de valoare pur și simplu pentru că va conduce la individualism.
Socialismul, comunismul, sau indiferent cum alegem să-l numim, prin transformarea proprietății private în bogăție publică, și înlocuind concurența cu cooperarea, va restaura societatea la starea corespunzătoare unui organism complet sănătos, și va asigura bunăstarea materială a fiecărei membru al comunității. De fapt, va da viață propriei baze și propriului său mediu. Dar pentru dezvoltarea completă a vieții la cel mai înalt mod de perfecțiune, este nevoie de ceva mai mult. Ce este necesar este individualismul. Dacă Socialismul este autoritar; dacă există guverne înarmate cu putere economică, deoarece acestea au acum puterea politică; dacă, într-un cuvânt, trebuie să avem tiranii industriale, atunci ultima stare a omului ar fi mai rea decât prima. În prezent, ca urmare a existenței proprietății private, un mare număr de oameni sunt capabili să dezvolte o anumită cantitate, foarte limitată, de individualism. Ei nu sunt sub necesitatea de a lucra pentru traiul lor, sau sunt capabili să-și aleagă sfera de activitate, prielnică pentru ei, și care le oferă plăcere. Aceștia sunt poeții, filosofii, oamenii de știință, oamenii de cultură, într-un cuvânt, oamenii adevărați, cei care s-au realizat și prin care Omenirea câștigă o realizare parțială. Pe de altă parte, există un mare număr de oameni care, neavând nici o proprietate privată proprie lor, și fiind mereu la un pas de foamea pură, sunt obligați să facă muncă de animale de povară, o muncă neplăcută și la care sunt forțați de vădita, nerezonabila, degradantă tiranie a dorinței. Aceștia sunt săracii și printre ei nu există nici un har al manierei, sau farmecul discursului, sau civilizație, sau cultură, sau rafinament în plăceri, sau bucuria de a trăi. Din forța lor colectivă omenirea câștigă mult prin prosperitatea materială. Dar este doar rezultatul material pe care-l câștigă omenirea , omul sărac nu are în sine, absolut nici o importanță. El este doar un atom infinitezimal al unei forțe care, atât de departe de ceea ce îl privește, îl zdrobește: într-adevăr, îl preferă zdrobit, pentru că așa el este mult mai supus.
Desigur, s-ar putea spune că individualismul generat în condiții de proprietate privată nu este întotdeauna, sau chiar ca o regulă, fin sau minunat, și că săracii, în cazul în care nu au cultură și farmec, au încă multe alte virtuți. Ambele aceste declarații ar fi destul de adevărate. Proprietate privată este de foarte multe ori extrem de demoralizatoare și acesta este unul dintre motivele pentru care Socialismul vrea să scape de ea. De fapt, proprietatea este într-adevăr o pacoste. În urmă cu câțiva ani, oamenii spuneau că proprietatea are îndatoriri. Ei au spus atât de des și atât de plictisitor lucrul ăsta că, în cele din urmă, și Biserica a început să-l spună. Acum se aude din fiecare amvon. Este perfect adevărat. Proprietate nu are doar îndatoriri, dar are atât de multe sarcini încât posesia într-o mare măsură este plictisitoare. Aceasta implică pretenții nesfârșite asupra cuiva, atenție fără sfârșit pentru afaceri, deranjează la nesfârșit. În cazul în care proprietatea ar însemna simple plăceri, am putea suporta; dar atribuțiile sale o fac de nesuportat. În interesul celor bogați, trebuie să scăpăm de ea. Însușirile celor săraci pot fi ușor recunoscute și multe din ele sunt de regretat. De multe ori ni se spune că săracii sunt recunoscători pentru caritate. Unii dintre ei sunt, fără îndoială, dar cei mai buni dintre cei săraci nu sunt niciodată recunoscători. Ei sunt nerecunoscători, nemulțumiți, neascultători și răzvrătiți. Au tot dreptul să fie așa. Ei simt filantropia ca fiind un mod ridicol și inadecvat de restituire parțială, sau o pomană sentimentală, de obicei însoțită de o anumită încercare impertinentă din partea celor sentimentali de a tiraniza viața lor privata. De ce ar trebui să fie recunoscători pentru firimiturile care cad de la masa bogatului? Ei ar trebui așezați la masa jocului, pe care au început să-l cunoască. Un om care nu ar fi nemulțumit în astfel de împrejurări și într-un astfel de mod de viață, ar fi o brută perfectă. Nesupunerea, în ochii oricui a citit istorie, este virtutea originală a omului. Prin nesupunere, s-au făcut progrese, prin nesupunere și prin rebeliune. Uneori, cei săraci sunt apreciați pentru că sunt cumpătați. Dar să recomanzi cumpătarea săracilor este atât de grotesc și insultător. Este ca atunci când sfătuiești un om înfometat să mănânce mai puțin. Pentru un muncitor, de la oraș sau de la țară, a practica cumpătarea ar fi absolut imoral. Omul nu ar trebui să arate că poate trăi ca un animal prost hrănit. El ar trebui să refuze să trăiască așa, și ar trebui fie să fure fie să nu-și plătească ratele, fapt care este considerat de mulți a fi tot o formă de furt. Cât despre cerșit, este mai sigur să cerșească decât să ia, dar este mai fin să ia decât să cerșească. Nu: un om sărac, care este nerecunoscător, risipitor, nemulțumit și rebel, este, probabil, o adevărată personalitate, și are mult în el. El este în orice caz un protest sănătos. În ceea ce privește săracii virtuoși , poți avea milă de ei desigur dar nu poți să-i admiri. Ei au făcut înțelegerea privată, cu inamicul și și-au vândut dreptul din naștere pentru o ciorbă foarte proastă. Probabil că sunt extrem de proști. Pot să înțeleg chiar că un om acceptă legi care protejează proprietatea privată, legi care recunosc acumularea, atâta timp cât omul ăsta este capabil în aceste condiții să realizeze o anumită formă de viață frumoasă și intelectuală. Dar este aproape incredibil pentru mine cum un om a cărui viață este afectată și desfigurată de astfel de legi poate accepta continuarea acestei societăți.
Cu toate acestea, nu este dificil sa găsim explicația . E pur și simplu așa. Mizeria și sărăcia sunt absolut degradante și exercită un efect paralizant asupra naturii oamenilor, încât nici o clasă nu este vreodată cu adevărat conștientă de propria suferință. Lor trebuie să li se spună de către alți oameni, și totuși de multe ori, ei nu cred în întregime. Ceea ce se spune de către marii angajatori de muncă împotriva agitatorilor este fără îndoială adevărat. Agitatorii sunt un grup de intervenție, oameni băgăreți , care vin într-o anume clasă perfect mulțumită de comunitatea în care trăiesc și seamănă printre ei semințele nemulțumirii. Acesta este motivul pentru care agitatorii sunt absolut necesari. Fără ei, în starea noastră incompletă, nu ar exista niciun avans către civilizație. Sclavia a fost abolită în America, nu ca urmare a vreunei acțiuni din partea sclavilor, sau a unei dorințe de libertate din partea lor. Ea a fost terminată în totalitate, prin comportamentul extrem de ilegal al unor agitatori din Boston și din alte părți, care n-au fost nici sclavi, nici proprietari de sclavi și nici nu au avut vreo legătură cu problema. Ei au fost, fără îndoială, aboliționiștii care au aprins torța, de la care a început totul. Și este curios să remarcăm că de la sclavi ei n-au primit nici ajutor și aproape nici o simpatie iar atunci când la încheierea luptei împotriva sclaviei sclavii s-au găsit atât de liberi încât să moară de foame, mulți dintre ei au regretat amarnic noua stare de lucruri. Pentru gânditor, faptul cel mai tragic din întreaga Revoluție Franceză nu este acela că Marie Antoinette a fost ucisă pentru că era regină, ci că țăranul înfometat din Vendée, voluntar, a ieșit să moară pentru cauza dezgustătoare a feudalismului.
Este clar, atunci, ce nu va face un socialism autoritar. În timp ce în sistemul actual un număr foarte mare de oameni pot duce o viață cu o anumită cantitate de libertate și de exprimare și fericire, în cadrul unui sistem industrial de tip cazarmă, sau a unui sistem de tiranie economică, nimeni nu ar fi capabil sa aibă o astfel de libertate în toate. Este de regretat faptul că o parte a comunității noastre ar trebui să fie practic în sclavie, dar să propui să rezolvi problema prin aservirea întregii comunități este copilăresc. Orice om trebuie să fie lăsat liber să-și aleagă propria muncă. Nici o formă de constrângere nu trebuie să fie exercitată asupra lui. Dacă există, munca lui nu va fi bună nici pentru el și nici pentru alții. Și prin muncă mă refer la activitatea de orice fel.
Nu prea cred că vreun socialist, în zilele noastre, ar propune în mod serios ca un inspector să verifice în fiecare dimineață, în fiecare casă, pentru a observa dacă fiecare cetățean s-a sculat și a făcut muncă manuală timp de opt ore. Omenirea a ajuns dincolo de acest stadiu, și rezervă acest mod de viață doar celor pe care îi numește, într-o manieră arbitrară, criminali. Dar eu mărturisesc că multe dintre punctele de vedere socialiste pe care le-am întâlnit mi se par contaminate cu idei de autoritate, dacă nu de o reală constrângere. Desigur, autoritatea și constrângerea ies din discuție. Toate asocierile trebuie să fie voluntare. Doar în asocierile voluntare omul este în regulă.
Însă poți fi întrebat cum individualismul, care pentru dezvoltarea sa , este acum mai mult sau mai puțin dependent de existența proprietății private, va beneficia prin eliminarea proprietății private. Răspunsul este foarte simplu. Este adevărat că, în condițiile existente, câțiva oameni care au avut mijloace private, proprii, cum ar fi Byron, Shelley, Browning, Victor Hugo, Baudelaire, și alții, au fost în măsură să-și realizeze personalitatea mai mult sau mai puțin complet. Nici unul dintre aceștia n-a muncit măcar o singură zi de muncă ca angajat. Ei au fost eliberați din sărăcie. Au avut un imens avantaj. Întrebarea este dacă ar fi pentru binele individualismului că un astfel de avantaj să fie îndepărtat. Să presupunem că acesta dat la o parte. Ce se întâmplă apoi cu Individualismul? Cum va profita?
Va beneficia în acest fel. În noile condiții Individualismul va fi mult mai liber, mult superior și mult mai intens decât este în prezent. Eu nu vorbesc de marile realizări imaginative ale Individualismul, de poeții pe care i-am menționat, ci de marele Individualism, latent și potențial, existent în omenire, în general. Pentru ca recunoașterea proprietății private a afectat într-adevăr Individualismul, și l-a ascuns, confundând omul cu ceea ce el posedă. Aceasta a condus Individualismul, în întregime, pe căi greșite. Scopul fiind câștigul și nu creșterea. Astfel, omul a crezut că cel mai important lucru era să aibă și nu știa că cel mai important lucru era să fie. Adevărata perfecțiune a omului se află, nu în ceea ce omul are, ci în ceea ce omul este.
Proprietatea privată a zdrobit adevăratul Individualism și a instaurat un individualism care este fals. A exclus o parte a comunității de a fi individuali prin înfometarea ei. A exclus cealaltă parte a comunității de a fi individuali punându-i pe un drum greșit și împovărându-i. Într-adevăr, atât de complet personalitatea omului fost absorbită de posesiunile sale că legea engleză a tratat întotdeauna infracțiunile contra proprietății unui om cu mult mai multă severitate decât infracțiunile contra persoanei sale, și proprietatea este încă testul complet al cetățeniei. Industria necesară pentru a face bani este, de asemenea, foarte demoralizatoare. Într-o comunitate ca a noastră, unde proprietatea conferă distincție imensă, poziție socială, onoare, respect, titluri, și alte lucruri plăcute de acest gen, omul, fiind în mod natural ambițios, acesta este scopul acumulării proprietății și de aceea omul merge mai departe obosit și plictisit, acumulând mult mai mult decât ar vrea sau ar putea folosi, mai mult decât ar fi încântat și uneori mai mult decât știe. Omul se va sinucide prin surmenaj, acumulând proprietatea și într-adevăr, având în vedere avantajele enorme pe care proprietatea le aduce, acest fapt este greu să ne surprindă. Regretul este că societatea a trebuit să fie construită pe o astfel de bază în care omul a fost forțat într-o rutină unde nu-și poate dezvolta în mod liber ceea ce este minunat și fascinant și încântător în el, și în care, de fapt, el ratează adevărata plăcere și bucurie de a trai. El este, de asemenea, în condițiile existente, foarte nesigur. Un comerciant extrem de bogat poate fi, în fiecare moment al vieții sale, la mila unor lucruri care nu sunt sub controlul său. În cazul în care vântul suflă un pic mai mult sau vremea se schimbă brusc, sau ceva banal se întâmplă, nava se poate scufunda, speculațiile lui pot merge prost, și el se va găsi ca un om sărac, cu poziția socială dusă pe apa sâmbetei. Acum, nimic nu ar trebui să-i poată face rău unui om în afară lui însuși. Nimic nu ar trebui să poată jefui un om. Ceea ce un om are într-adevăr, este ceea ce este în el. Acum, nimic nu ar trebui să-i poată face rău unui om în afară lui însuși, nimic nu ar trebui să poată jefui un om . Ceea ce un om are într-adevăr, este ceea ce este în el. Ce este în afara lui trebuie să fie o chestiune fără nici o importanță.
Cu abolirea proprietății private, atunci, vom avea adevăratul Individualism, frumos și sănătos. Nimeni nu-și va irosi viața cu acumularea de lucruri și simboluri de lucruri. Omul va trăi. A trăi este cel mai rar lucru din lume. Cei mai mulți oameni, doar există.
Este o întrebare dacă am văzut vreodată expresia deplină a personalității, cu excepția planului imaginativ al artei. În acțiune, niciodată nu s-a întâmplat. Cezar, spune Mommsen, a fost omul complet și perfect. Dar cât de tragic și nesigur a fost Cezar! Ori de câte ori există o om care își exercită autoritatea, există un om care se opune autorității. Cezar a fost perfect, dar perfecțiunea lui a călătorit pe un drum extrem de periculos. Marcus Aurelius a fost omul perfect, spunea Renan. Da, marele împărat a fost un om perfect. Dar cât de intolerabile au fost acuzațiile interminabile împotriva lui! Se clătina sub povara imperiului. El a fost conștient cât de nepotrivit era ca un singur om să suporte singur greutatea lui Titan și cât de vast era globul. Ce vreau să spun: un om perfect este unul care se dezvoltă în condiții perfecte, unul care nu este rănit, sau îngrijorat sau mutilat, sau în pericol. Cele mai multe personalități au fost obligate să fie rebele. Jumătate din puterea lor a fost irosită cu conflicte. Personalitatea lui Byron, de exemplu, a fost teribil irosită în lupta lui cu prostia, cu ipocrizia și filistinismului englezilor. Astfel de bătălii nu intensifica întotdeauna puterea: ele exagerează de multe ori slăbiciunea. Byron nu a fost niciodată în stare să ne dea ceea ce ne-ar fi putut da. Shelley a scăpat mai bine. Ca Byron, a părăsit Anglia cât mai curând posibil. Dar el nu a fost atât de bine cunoscut. Dacă englezii ar fi avut vreo idee de cât de mare poet a fost într-adevăr, ar fi sărit pe el cu dinții și unghiile și i-ar fi făcut viața de nesuportat. Dar el nu a fost o figură remarcabilă în societate, și prin urmare el a scăpat, într-o anumită măsură. Totuși, chiar și la Shelley, nota de rebeliune este uneori prea puternică. Nota de personalitate perfectă nu este rebeliune, este doar pace.
Adevărata personalitate a omului va fi un lucru minunat , atunci când o vedem. Va crește în mod natural și simplu, cum crește o floare, sau un copac. Nu va lupta cu sine. Nu se va angaja în certuri sau dispute. Nu va dovedi ceva. Dar va ști totul. Și totuși, nu se va preocupa de cunoaștere. Va avea înțelepciune. Valoarea ei nu va fi măsurată prin lucrurile materiale. Acesta nu va avea nimic. Și totuși va avea totul … Nu se va amesteca cu alții și nici nu le va cere să fie ca ea însăși. Le va iubi pentru că le vor fi diferite. Și totuși, în timp ce nu se va amesteca cu alții, va ajuta pe fiecare, cum un lucru frumos ne ajută, să fie ceea ce este. Personalitatea omului va fi foarte minunată. Va fi la fel de minunată ca personalitatea unui copil.
În dezvoltarea sa va fi asistată de creștinism, dacă oamenii doresc asta, însă dacă oamenii nu doresc asta, se va dezvolta nu mai puțin, negreșit. Pentru că nu-și va face griji cu privire la trecut, nici nu-i va păsa dacă lucrurile s-au întâmplat sau nu s-au întâmplat. Nici nu va admite vreo lege, doar propriile legi, nicio autoritate, doar propria sa autoritate. Cu toate acestea, îi va iubi pe cei care au căutat să o intensifice. Și dintre aceștia, Cristos a fost unul.
„Cunoaște-te pe tine însuți” a fost scris pe portalul lumii antice. Peste portalul lumii noi, „Fii tu însuți” trebuie scris. Și mesajul lui Cristos pentru om a fost pur și simplu „Fii tu însuți.” Acesta este secretul lui Cristos.
Când Isus vorbește despre cei săraci el se referă pur și simplu la personalități, iar atunci când vorbește despre cei bogați, arată că oamenii aceia nu și-au dezvoltat personalitatea. Isus se mișca într-o comunitate care permitea acumularea de proprietate privată la fel ca și societatea noastră, iar mesajul propovăduit de el NU a fost acela că într-o astfel de societate ar fi un avantaj ca omul să trăiască cu mâncare insuficientă, nesănătoasă, să poarte haine zdrențuite, nesănătoase, să doarmă în locuințe oribile, nesănătoase, și că ar fi un dezavantaj pentru un om să trăiască în condiții sănătoase, plăcute și decente. O astfel de viziune ar fi fost greșită acolo și atunci, și ar fi, desigur, încă și mai greșită acum în Anglia, cum omul s-a deplasat spre nord, necesitățile materiale ale vieții devin de o importanță vitală și societatea noastră este infinit mai complexă, și afișează extreme mult mai intense de lux și sărăcie decât orice societate a lumii antice. Ce a vrut Isus, a fost acest lucru. El a spus omului, „Ai o personalitate minunată”. Dezvolt-o. Fii tu însuți. Nu-ți imagina că perfecțiunea ta se găsește în acumularea sau în deținerea lucrurilor exterioare. Afecțiunea este în tine. Dacă ai putea realiza asta, nu ai mai vrea să fii bogat. Bogățiile obișnuite pot fi furate de la un om. Adevăratele bogățiile nu pot fi furate. În tezaurul sufletului tău există un infinit de lucruri prețioase iar acestea nu-ți pot fi luate. Așa că încearcă să-ți modelezi viața astfel încât lucrurile exterioare să nu-ți facă rău. Și încearcă, de asemenea, să scapi de proprietatea personală. Această proprietate implică preocupare murdară, industrie fără sfârșit, greșeală continuă. Proprietatea personală împiedică Individualismul la fiecare pas. Este de remarcat faptul că Isus niciodată nu spune că oamenii săraci sunt neapărat buni, sau că oamenii bogați sunt neapărat răi. Acesta n-ar fi fost adevărul. Oamenii bogați sunt, ca și clasă, mai buni decât oamenii săraci, mai morali, mai intelectuali, mai cuminți. Există doar o singură clasă în comunitate care crede mai mult în bani decât cei bogați, și aceasta este cea a săracilor. Cei săraci nu se pot gândi la nimic altceva. Asta este mizeria de a fi sărac. Ce Isus spune este că omul ajunge la perfecțiunea lui, nu prin ceea ce are, nici măcar prin ceea ce face el, dar în întregime prin ceea ce este el. Și așa tânărul bogat care vine la Isus este prezentat ca un cetățean temeinic și bun, care nu a încălcat nici una dintre legile statului său, nici una dintre poruncile religiei sale. El este destul de respectabil, în sensul obișnuit al acestui cuvânt extraordinar. Isus îi spune : „Tu ar trebui să renunți la proprietatea privată.” Te împiedică din realizarea perfecțiunii tale. Este un chin pentru tine. Este o povară. Personalitatea ta nu are nevoie de ea. Acesta este în tine și nu în afara ta și acolo vei găsi ceea ce ești cu adevărat și ceea ce vrei cu adevarat. ” Și prietenilor el spune același lucru. Le spune să fie ei înșiși și nu să fie mereu îngrijorați cu privire la alte lucruri. Ce contează alte lucruri? Omul este complet în el însuși. Când vor intra în lume, lumea va fi în dezacord cu ei. Asta este inevitabil. Lumea urăște Individualismul. Dar asta nu trebuie sa-i îngrijoreze. Ei trebuie să fie calmi și egoiști. Dacă cineva le vrea maieul, ei trebuie să-i dea cămașa, doar pentru a arăta că lucrurile materiale sunt fără importanță. Dacă oameni îi abuzează, ei nu trebuie să răspundă . Ce înseamnă? Lucrurile pe care oamenii le spun despre un om nu modifică acel om. El este ceea ce este. Opinia publică este fără valoare. Chiar dacă oamenii folosesc violența reală, ei nu trebuie să fie violenți la rândul lor. Ar fi ca și când s-ar coborî la același nivel redus. La urma urmei, chiar și în închisoare, un om poate fi destul de liber. Sufletul lui poate fi liber. Personalitatea lui poate fi netulburată. El poate fi în pace. Și, mai presus de toate, el nu trebuie să interfereze cu alte persoane sau să le judece în vreun fel. Personalitate este un lucru foarte misterios. Un om nu poate fi întotdeauna apreciat prin ceea ce face. El poate ține legea, și totuși să fie lipsit de valoare. El poate rupe legea, și totuși să fie în regulă. El poate fi rău, fără să facă nimic rău. El poate comite un păcat împotriva societății și totuși să realizeze prin păcatul respectiv adevărata sa perfecțiune.
A existat o femeie care a fost prinsă în adulter. Nu ni se spune istoria iubirii ei, dar acea dragostea trebuie să fi fost foarte mare, pentru că Isus a spus că păcatele ei i-au fost iertate, nu pentru că s-a căit, ci pentru că iubirea ei a fost atât de intensă și minunată. Mai târziu, cu puțin timp înainte de moartea sa, cum ședea la un ospăț, femeia a venit și a turnat parfumuri costisitoare pe părul lui. Prietenii lui au încercat să intervină, și au spus că a fost o extravaganță și că banii dați pe parfum ar fi trebuit cheltuiți pe acte de caritate pentru oamenii în nevoie, sau ceva de genul ăsta. Isus nu a acceptat acest punct de vedere. El a subliniat că nevoile materiale ale omului au fost mari și chiar permanente, dar că nevoile spirituale ale omului erau mai mari în continuare, și că într-un moment divin, și prin selectarea propriului mod de exprimare, o personalitate s-ar putea face ea însăși perfectă. Lumea venerează pe acea femeie, chiar și în prezent, ca pe o sfânta. (n.tr. – aici Oscar Wilde este în eroare, confundând pe Maria Magdalena cu femeia adulteră)
Da, există lucrurile sugestive în Individualism. Socialismul anihilează viața de familie, de exemplu. Cu abolirea proprietății private, căsătoria, în forma sa actuală, trebuie să dispară. Aceasta este parte a programului. Individualismul acceptă acest lucru și bine face. Se convertește eliminarea constrângerii legale într-o formă de libertate, care va ajuta dezvoltarea deplină a personalității și va face iubirea dintre bărbat și femeie mai minunată, mai frumoasă și mai distinsă. Isus a știut acest lucru. El a respins pretențiile vieții de familie, cu toate că au existat în zilele lui și în comunitatea sa într-o formă extrem de pregnantă. „Cine este mama mea? Cine sunt frații mei? „zise el când i s-a spus că doreau să vorbească cu el. Când unul dintre adepții săi i-a cerut permisiunea de a merge sa-și îngroape tatăl , „Lasă morții să-și îngroape morții”, a fost răspunsul lui teribil. El n-ar permite nici o revendicare să fie făcută personalității.
Și așa cel care ar duce o viață ca a lui Cristos este cel care este perfect și absolut el însuși. El poate fi un mare poet, sau un mare om de știință, sau un tânăr student la universitate, sau unul care veghează ancorarea unei nave, sau un autor de drame, cum ar fi Shakespeare, sau un gânditor despre Dumnezeu, cum ar fi Spinoza; sau un copil care se joacă într-o grădină, sau un pescar care aruncă plasa în mare. Nu contează ceea ce este el, atâta timp cât își dă seama de perfecțiunea sufletului, care este în el. Toate imitația în morală și în viață este greșită. Pe străzile Ierusalimului, în ziua de azi, se târăște un nebun care poartă o cruce de lemn pe umeri. El este un simbol al vieții umbrite de imitație. Părintele Damien a fost ca un Hristos când a plecat să trăiască cu leproșii, pentru că într-un astfel de serviciu și-a dat seama pe deplin ceea ce era mai bun în el. Dar el nu a fost asemenea lui Hristos mai mult decât Wagner, atunci când și-a simțit sufletul în muzică, sau decât Shelley, când și-a simțit sufletul în cântec. Nu există nici un tipic de om. Există tot atât de multe perfecțiuni pe cât există oameni imperfecți. Și, în timp ce pentru pretențiile de caritate un om poate totuși fi liber, în cazul pretențiilor de conformitate nici un om nu ar putea rămâne liber în toate.
Individualismul, este pe culmi prin socialism. Ca un rezultat firesc, statul trebuie să renunțe la ideea de guvern. Trebuie să renunțe, deoarece, așa cum un om înțelept a spus odată, cu multe secole înainte de Hristos, omenirea trebuie lăsată să se descurce singură, nu există idee despre guvernarea omenirii. Toate modurile de guvernare sunt eșecuri. Despotismul este nedrept pentru toată lumea, incluzând despotul, care a fost probabil făcut pentru lucruri mai bune. Oligarhiile sunt nedrepte pentru mulți, iar ochlorația este nedreaptă pentru cei puțini. Mari speranțe a trezit odată democrația, dar democrația înseamnă pur și simplu ciomăgirea poporului de către popor, pentru popor. S-a descoperit. Trebuie să spun că era timpul, pentru că autoritatea este degradantă. Degradează pe cei care o exercită, și degradează pe cei peste care este exercitată. Când este violentă, extremă și crudă, se produce un efect bun, prin crearea, sau în orice caz prin scoaterea în relief a spiritului de revoltă și a individualismului, care o vor ucide. Atunci când este folosită cu o anumită cantitate de bunătate și însoțită de premii și recompense, este teribil de deprimantă. Oamenii, în acest caz, sunt mai puțin conștienți de presiunea groaznică pusă pe ei și așa trec prin viața lor într-un fel de confort grosier, ca animalele răsfățate, fără să realizeze că, probabil, gândesc gândurile altor oameni, trăiesc cu standardele altor persoane, purtând, practic, ceea ce unii ar numi haine second-hand, și niciodată ajungând să fie ei însuși. „Cel care vrea să fie liber”, spune un gânditor, „nu trebuie să se conformeze”. Iar autoritate, corupe oamenii să se conformeze, produce printre noi un supraalimentat barbarism.
O dată cu autoritatea, va dispărea și pedeapsa. Acest lucru va fie un mare câștig – un câștig, în fapt, de o valoare incalculabilă. Așa cum cineva citește istoria, nu în edițiile expurgate scrise pentru băieți de școală și candidați, ci în versiunile originale ale autorităților acelor timpuri, ești absolut scârbit, nu de crimele comise de cei răi, ci de pedepsele aplicate de cei buni; și o comunitate este infinit mai brutalizată de aplicarea obișnuită a pedepsei, decât de apariția crimei. În mod evident, rezultă că aplicarea unor pedepse mai mari duce la comiterea mai multor infracțiuni și cea mai modernă legislație a recunoscut în mod clar acest lucru, și și-a propus ca țintă – diminuarea pedepselor, cât se poate. Oriunde au fost reduse pedepsele, rezultatele au fost întotdeauna extrem de bune. Cu cât sunt mai mici pedepsele cu atât sunt mai puține infracțiuni. Atunci când nu vor mai exista pedeapse, infracțiunile vor înceta ori dacă vor mai apare, vor fi tratate de medici ca forme foarte alarmante de demență care trebuie vindecate cu grijă și bunătate. Pentru că cei numiți criminali în zilele noastre nu sunt criminali de loc. Înfometarea și nu păcatul este mama infracțiunilor moderne. Acesta este într-adevăr motivul pentru care criminalii noștri, ca și clasă, sunt așa de neinteresanți din orice punct de vedere psihologic. Ei nu sunt minunatul Macbeth și nici groaznicul Vautrins. Ei ar fi pur și simplu oameni obișnuiți, respectabili, banali dacă nu ar fi ajuns nemâncați. Când proprietatea privată este abolită nu va fi nici o necesitate pentru infracțiuni, nu va mai există cerere pentru ele și vor înceta să existe. Desigur, nu toate crimele sunt infracțiuni contra patrimoniului, dar legea engleză, care apreciază mai mult ce are un om decât ce el este, pedepsește mai dur și mai groaznic infracțiunile contra proprietății, cu excepția infracțiunii de omor, un punct cu care infractorii noștri, cred, nu sunt de acord. Dar, deși o infracțiune poate că nu este împotriva proprietății, ea cu siguranță a răsărit din mizeria și furia și depresia produse de sistemul nostru greșit de proprietate și așa, în momentul în care sistemul este abolit, va dispărea. Atunci când fiecare membru al comunității are suficient pentru nevoile sale, și nu este perturbat de vecinul său, el nu va avea nici un interes să deranjeze pe oricine altcineva. Gelozia, care este o sursă extraordinară de infracțiune în viața modernă, este o emoție strâns legată de concepțiile noastre de proprietate, și în socialism și Individualism va dispărea. Este remarcabil cum în comunitățile tribale gelozia este complet necunoscută.
Astfel cum statul nu este pentru a guverna, putem întreba cu ce se ocupă statul . Statul trebuie să fie o asociație voluntară care organizează munca, și să fie producătorul și distribuitorul produselor de bază, necesare. Statul trebuie să facă ce este util. Individul trebuie să facă ce este frumos. Și, cum am menționat cuvântul muncă, nu pot spune decât că o mulțime de prostii sunt scrise și spuse astăzi despre demnitatea muncii manuale. Nu este nimic demn în munca manuală, în mare măsură ea fiind degradantă. Este mental și moral dăunător pentru om să facă ceva în care nu găsește plăcere, și multe forme de muncă sunt activități lipsite de plăcere, și ar trebui să fie considerate ca atare. Să mături o strada noroioasa timp de opt ore, într-o zi când vântul din est suflă puternic, este o ocupație dezgustătoare. Să mături cu demnitate mentală, morală, fizică mi se pare imposibil. Să mături cu bucurie ar fi șocant. Omul este făcut pentru ceva mai bun decât să ridice praful. Toate lucrările de acest fel ar trebui realizate cu o mașină.
Și nu am nici o îndoială că așa va fi. Până în prezent, omul a fost, într-o anumită măsură, sclavul mașini, și este ceva tragic în faptul că, de îndată ce omul a inventat o mașină pentru a-i face munca a început să moară de foame. Asta, totuși, este, desigur, rezultatul sistemului nostru de proprietate și sistemului nostru de concurență. Un om deține o mașină care face munca a cinci sute de oameni. Cinci sute de oameni sunt, în consecință, dați afară de la muncă, și, neavând nimic de lucru, devin înfometați și se apucă de hoții. Un singur om asigură produsul mașinii și-l păstrează pentru el, și are de cinci sute de ori mai mult decât ar trebui să aibă, și, probabil, cel mai important, are mult mai mult decât el vrea cu adevărat. Acolo unde acea mașină este în proprietatea tuturor, fiecare ar beneficia de aceasta. Ar fi un avantaj imens pentru comunitate. Toate munca brută, toată munca monotonă, plictisitoare, toată munca ocupată cu lucruri îngrozitoare, și care implică condiții neplăcute, trebuie să fie făcută de mașini. Echipamentele tehnice trebuie să lucreze pentru noi în minele de cărbune, să facă toate serviciile sanitare, să alimenteze motoarele pe aburi, să curețe pe străzi, să ducă poșta în zilele ploioase și să facă tot ceea ce este plictisitor sau dureros. În prezent mașinile concurează împotriva omului. În condiții corespunzătoare, mașinile vor servi omul. Nu există nici o îndoială, că acesta este viitorul mașinilor, și la fel cum copacii cresc, în timp ce domnul de la țară dormitează, tot așa, în timp ce omenirea se va amuza sau se va bucura de petrecerea timpului liber pentru că nu munca este scopul omului ci crearea unor lucruri frumoase, sau cititul unor cărți sau pur și simplu contemplarea lumii cu admirație și plăcere, mașinile va face toate lucrările necesare și neplăcute. Faptul este, că civilizația necesită sclavi. Grecii au avut dreptate în această privință. Dacă nu sunt sclavi care să facă muncile urâte, groaznice, neinteresante, cultura și contemplarea devin aproape imposibile. Sclavia umană este greșită, nesigură, și demoralizantă. Viitorul lumii depinde de sclavia mecanică, de sclavia mașinii. Și atunci când oamenii de știință nu mai sunt chemați să meargă în deprimantul East End, să distribuie acolo cacao și pături oamenilor care mor de foame, ei vor fi plăcut impresionați și încântați încât să elaboreze lucruri minunate pentru propria lor bucurie și bucuria celorlalți. Vor exista mari depozite de energie în fiecare oraș, și în fiecare casă, dacă este necesar, și omul va converti aceasta energie în căldură, lumină sau mișcare, în funcție de nevoile sale. Este utopic? O hartă a lumii care nu include Utopia nu merită privită pentru că omite un loc unde Omenirea întotdeauna a debarcat. Și când Omenirea debarcă acolo și văzând o țară mai bună, stabilește cap compasul. Progresul este realizarea utopiilor.
Acum, am spus că prin organizare muncii mașinilor comunitatea va furniza lucruri utile, iar lucrurile frumoase vor fi făcute de către individ. Acest lucru nu este numai necesar, dar acesta este singurul mod posibil prin care putem obține utilul și plăcutul. O persoană care produce lucruri pentru uzul altora, și în raport cu nevoile și dorințele lor, nu funcționează cu interes, și, prin urmare, nu poate pune în munca lui ceea ce este mai bun în el. Pe de altă parte, ori de câte ori o comunitate sau o parte puternica a unei comunități, sau un guvern de orice fel, încearcă să dicteze artistului ce să facă, Arta în întregime dispare, sau devine banală, sau degenerează într-un nivel scăzut al unei forme rușinoase de meșteșug. O operă de artă este rezultatul unic al unui temperament unic. Frumusețea vine de la faptul că autorul este ceea ce este. Nu are nimic de-a face cu faptul că alți oameni doresc ceea ce doresc. Într-adevăr, în momentul în care un artist ia act de ceea ce alți oameni doresc, și încearcă să le satisfacă cererea, el încetează să mai fie un artist și devine plictisitor sau cel mult un meșteșugar amuzant, un sincer sau un necinstit negustor. El nu are nici o pretenție în plus pentru a fi considerat artist. Arta este modul cel mai intens de individualism pe care lumea l-a cunoscut. Sunt înclinat să spun că acesta este singurul mod real al individualismului pe care lumea l-a cunoscut. Infracțiunea, care, în anumite condiții, pare să fi creat Individualismul, trebuie să ia cunoștință de alte persoane și interferează cu ele. Acesta aparține domeniului de acțiune. Dar singur, fără nici o referire la vecinii săi, fără nici un amestec, artistul poate modela un lucru frumos, iar dacă acesta nu o face doar pentru propria plăcere, el nu este un artist de loc.
Și este de remarcat faptul că arta este acea formă intensă de individualism care face încercarea publică de a se supune unei autorități la fel de imorală pe cât de ridicolă și la fel de corupătoare pe cât vrednică de dispreț. Aceasta nu este chiar vina lor, a artiștilor. Publicul a fost întotdeauna și în fiecare epocă, prost crescut. Publicul cere continuu ca Arta să fie populară, pentru a mulțumi dorința lor de gust, pentru a flata vanitatea lor absurdă, pentru a le spune ceea ce s-a spus mai înainte, pentru a le arăta ceea ce ei ar trebui să se fi săturat să vadă, de a-i amuza atunci când se simt rău după ce mănâncă prea mult, și pentru a distrage gândurile atunci când sunt obosiți de propria lor prostie. Acum Arta nu ar trebui să încerce să fie populară. Publicul ar trebui să încerce să devină cu simț artistic. Există o diferență foarte mare. Dacă unui om de știință i s-ar spune că rezultatele experimentelor sale, precum și concluziile la care ar ajunge, ar trebui să fie de o asemenea natură încât să nu supere noțiunile populare sau să perturbe prejudecățile populare, sau să rănească sensibilitatea oamenilor care nu știau nimic despre știință, în cazul în care unui filozof i s-ar spune că ar avea tot dreptul să speculeze în cele mai înalte sfere de gândire, cu condiția de a ajunge la aceleași concluzii ca și cei care nu au gândit în vreun domeniu, în zilele noastre omul de știință și filosoful s-ar fi amuzat considerabil. Cu toate acestea, sunt foarte puțini ani de când atât filozofia cât și știința au fost supuse controlului brutal al maselor, de fapt, autorității ignoranței generale a comunității, sau teroarea și lăcomia de putere a unei clase bisericești sau guvernamentale. Desigur, trebuie într-o foarte mare măsură sa scăpam de orice încercare din partea comunității, sau a Bisericii, sau a Guvernului, de a se suprapune peste individualismul gândirii speculative, dar încercarea de a interfera cu individualismul artei imaginative încă persistă. De fapt, încercarea persistă, este agresivă, ofensatoare și brutală.
În Anglia, artele care au scăpat cel mai bine sunt artele în care publicul nu are nici un interes. Poezia este un exemplu a ceea ce vreau să spun. Noi, în Anglia, am fost în măsură să avem o poezie fină, deoarece publicul nu o citește, și, prin urmare, nu o influențează. Publicului îi place să insulte poeții , deoarece ei sunt individualiști, dar odată ce i-au insultat, îi lasă în pace. În cazul romanului și al dramei, arte în care publicul au un interes, rezultatul exercitării autorității populare a fost absolut ridicol. Nici o țară nu produce o atât de proastă ficțiune, plictisitoare, comună în forma romanului, astfel de piese proaste și vulgare ca Anglia. Trebuie să fie neapărat așa. Standardul popular este de așa natură încât nici un artist nu poate ajunge la el. Este în același timp prea ușor și prea dificil să fi un scriitor popular. Este prea ușor, deoarece cerințele publicului în ceea ce privește intriga, stilul, psihologia, tratarea vieții și abordarea literară sunt la îndemâna celei mai rele capacități și a minții celei mai necultivate. Este prea dificil pentru că pentru a satisface aceste cerințe artistul ar trebui să-și violenteze temperamentul, ar trebui să scrie nu pentru bucuria artistică, ci pentru amuzamentul oamenilor pe jumătate educați, și așa ar trebui să-și suprime individualismul, să-și uite cultura , să-și anihileze stilul său, și să predea tot ceea ce este valoros în el. În cazul dramei lucrurile stau un pic mai bine: publicul de teatru, este evident și adevărat, nu-i place plictisitorul; iar burlescul și comedia ridicolă, cele mai populare forme , sunt forme distincte de artei. Opera încântătoare poate fi produsă în burlesc și în condiții absurde iar în acest fel de lucrare, artistului din Anglia îi este permisă mare libertate. Atunci când se ajunge la formele superioare ale dramei, rezultatul controlului popular este văzut. Singurul lucru pentru care publicul are aversiune este noutatea. Orice încercare de a extinde obiectul artei este extrem de dezagreabilă pentru public, și totuși vitalitatea și progresul artei depinde într-o mare măsură de extinderea continuă a obiectului ei. Antipatia publicului față de noutate este pentru că se teme de ea. Ea reprezintă un mod de individualism, o afirmare din partea artistului pentru că el selectează propriul subiect, și-l tratează cum el vrea. Publicul are perfectă dreptate în atitudinea lui. Arta este Individualism și Individualismul este o forță tulburătoare și dezintegrantă. În aceasta constă valoarea sa imensă. Pentru că încearcă să deranjeze monotonia tiparului, sclavia obiceiului, tirania obișnuinței și reducerea omului la nivelul unei mașini. În artă, publicul acceptă ceea ce a fost, pentru că ei nu pot modifica, nu pentru că apreciază. Ei înghit clasice pe de-a-ntregul, și fără sa guste. Ei le suportă ca inevitabile. Destul de ciudat sau nu, în conformitate cu opiniile proprii, această acceptare a clasicilor face și mai rău. Admirația necritică a Bibliei și a lui Shakespeare în Anglia sunt un exemplu a ceea ce vreau să spun. În ceea ce privește Biblia, considerații despre autoritatea ecleziastică face jocul astfel că nu trebuie să stăruim asupra acestui punct. Dar în cazul lui Shakespeare, este destul de evident că publicul nu observă nici frumusețile și nici defectele pieselor sale. Dacă ar vedea frumusețile sau defectele, ei nu ar obiecta la dezvoltarea dramei. De fapt publicul utilizează clasicii unei țări ca mijloc de verificare a progresului artei. Ei degradează clasicii în autorități. Ei le folosesc ca și ciomege pentru a preveni libera exprimare a frumuseței în forme noi. Ei întotdeauna întreabă un scriitor de ce nu scrie ca altcineva, sau un pictor de ce nu pictează ca altcineva, uitând faptul că, în cazul în care unul dintre ei ar face ceva de genul ăsta, ar înceta să mai fie un artist. Un mod proaspăt al frumuseții este absolut lipsit de gust pentru ei și ori de câte ori se pare că devin supărați și nedumeriți, folosesc întotdeauna două expresii prostești – că opera de artă este extrem de neînțeleasa și că opera de artă este extrem de imorală. Ce înseamnă aceste cuvinte : atunci când ei spun că o operă este extrem de neînțeleasă, înseamnă că artistul a spus sau a făcut un lucru frumos, care este nou; atunci când ei descriu o operă ca fiind extrem de imorală, înseamnă că artistul a spus sau a făcut un lucru frumos, care este adevărat. Prima expresie are referire la stil; cea din urmă la obiect. Dar, probabil, ei folosesc cuvintele foarte vag, ca și cum o gloată obișnuită folosește pietrele din pavaj. Nu există un singur poet sau prozator din acest secol căruia publicul britanic să nu-i atribuie diplome de imoralitate, iar aceste diplome i-au practic locul, la noi, a ceea ce în Franța, este formal recunoașterea Academiei de Litere, și din fericire asta face crearea unei astfel de instituții destul de inutilă în Anglia. Desigur, publicul este foarte neglijent în utilizarea cuvântului. Că ei l-au numit pe Wordsworth un poet imoral, a fost de așteptat. Wordsworth a fost un poet. Dar că ei l-au numit pe Charles Kingsley un romancier imoral este extraordinar. Proza lui Kingsley nu a fost chiar atât de bună. Totuși, există cuvântul, și îl folosesc cât pot de bine. Un artist nu este, desigur, deranjat de asta. Adevăratul artist este un om care crede absolut în sine, pentru că el este absolut el însuși. Dar eu pot elabora ca în cazul în care un artist a produs o operă de artă în Anglia, imediat după apariția ei, a fost recunoscută de public, prin mediul lor, care este presa publică, ca pe o lucrare care a fost destul de inteligibilă și foarte morală, iar autorul va începe să se întrebe serios dacă în creația sa, a fost el însuși și, prin urmare, dacă lucrarea este destul de demnă de el, sau este de mâna a doua, sau este fără nici un fel de valoare artistică.
Poate că, totuși, am greșit publicul prin limitarea lor la astfel de cuvinte, cum ar fi „imoral”, „de neînțeles”, „exotic” și „nesănătos.” Există un alt cuvânt pe care ei îl folosesc. Acest cuvânt este „morbid.” Ei nu-l folosesc prea des. Sensul cuvântului este atât de simplu că se tem de folosirea lui. Totuși, îl folosesc, și uneori apare prin ziarele populare. Este, desigur, un cuvânt ridicol pentru a se aplica unei opere de artă. Pentru că ce este morbidul, decât o stare de emoție sau un mod de gândire care nu poate fi exprimat? Publicul este pe de-a-ntregul morbid pentru că publicul nu se poate exprima. Artistul nu este niciodată morbid. El exprimă totul. El stă în afara subiectului său prin mediul său produce efecte incomparabile și artistice. Să numești un artist morbid pentru că el se ocupă de morbiditate iar creația sa este la fel de stupidă ca și a unui oarecare, pe nume Shakespeare, numit nebun pentru că a scris „Regele Lear”.
Pe ansamblu, un artist din Anglia câștigă ceva prin a fi atacat. Individualitatea lui este intensificată. El devine cu totul el însuși. Desigur atacurile sunt foarte brute, foarte impertinente și vrednice de dispreț. Dar nici un artist nu așteaptă inspirație de la o minte vulgară sau stil din intelectul suburban. Vulgaritate și prostia sunt două lucruri extrem de intense în viața modernă. Sunt de regretat, în mod natural. Dar ele există. Ele sunt subiecte de studiu, ca orice altceva. Și este corect numai pentru statutul jurnaliștilor moderni, care le cer mereu scuze unora în particular pentru ceea ce au scris împotriva lor în public.
În ultimii ani pot fi menționate alte două adjective, care au fost adăugate vocabularului extrem de limitat al acuzelor împotriva artei, vocabular aflat la dispoziția publicului. Unul este cuvântul „nesănătos”, celălalt este cuvântul „exotic”. Cel din urmă pur și simplu exprimă furia ciupercii după ploaie împotriva orhideei nemuritoare, fermecătoare și minunat de frumoasă. Este un tribut, dar un tribut fără nici o importanță. Cuvântul „nesănătos,” totuși, admite analiza. Este un cuvânt destul de interesant. De fapt, este atât de interesant că oamenii care îl folosesc nu știu ce înseamnă.
Ce înseamnă? Ce este o operă de artă sănătoasă, dar o operă de artă nesănătoasă? Toți termenii întrebuințați explicării unei opere de artă, aplicați în mod rațional, trebuie să facă referire ori despre stil ori despre subiect, sau despre ambele. Din punctul de vedere al stilului, o lucrare sănătoasă de artă este una a cărei stil recunoaște frumusețea materialului folosit, fie că materialul este din cuvinte sau de bronz, colorat sau deschis și utilizează frumusețea ca factor în producerea efectului estetic. Din punct de vedere al subiectului, o lucrare sănătoasă de artă este aceea unde alegerea subiectului este condiționată de temperamentul artistului și vine direct din el. În fine, o lucrare sănătoasă de artă este una care are atât perfecțiune cât și personalitate. Desigur, forma și substanța nu pot fi separate într-o operă de artă, ele sunt întotdeauna un întreg. Dar pentru scopul analizei, precum și pentru stabilirea impresiei estetice, pentru un moment, intelectual, putem să le separăm. O operă de artă nesănătoasă, pe de altă parte, este o lucrare al cărei stil este de modă veche și comun, subiectului fiind ales în mod deliberat, nu pentru că artistul are vreo plăcere , ci pentru că el crede că publicul îl va plăti pentru asta. De fapt, romanul popular pe care publicul îl numește sănătos este întotdeauna o producție complet nesănătoasă; iar ce publicul numește un roman nesănătos este întotdeauna o opera frumoasă și sănătoasă de artă.
Trebuie sa spun că nu mă plâng pentru că publicul și presa populară abuzează de aceste cuvinte. Nu văd cum, în lipsa lor de înțelegere a ceea ce arta reprezinta, le-ar putea folosi în sensul propriu. Doar subliniez utilizarea necorespunzătoare; originea utilizării necorespunzătoare și semnificația care se află în spatele acestei utilizări, este extrem de simplu de explicat. Ea vine din concepția barbară a autorități. Ea vine din incapacitatea naturală a unei comunități corupte de către autoritate de a înțelege sau de aprecia Individualismul. Într-un cuvânt, vine din acel monstruos și ignorant lucru, numit Opinie Publică, care, acționând infam și negativ încearcă să controleze gândirea sau Arta.
Într-adevăr, există mult mai multe de spus în favoarea forței fizice a publicului decât este în favoarea opiniei publicului. Prima poate fi în regulă. Cea din urmă este o prostie. Se spune adesea că forța nu este un argument. Asta, totuși, depinde în întregime de ceea ce vrea să se dovedească. Multe dintre cele mai importante probleme din ultimele câteva secole, cum ar fi continuarea unei guvernări cu caracter personal în Anglia, sau a feudalismului în Franța, au fost soluționate în întregime prin forță fizică. Violența unei revoluții poate face publicul măreț și splendid pentru o clipă. A fost o zi fatală, atunci când publicul a descoperit că stiloul este mai puternic decât pavajul de piatră, și mai ofensiv ca proiectilele din cărămidă. Ei dintr-o dată căutară jurnalistul – l-au găsit, l-au dezvoltat, și l-au făcut robul lor harnic și bine plătit. Este foarte regretabil, pentru binele ambelor parți. În spatele baricadei poate fi onoare și eroism. Dar în spatele editorialelor este numai prejudiciu, prostie, ipocrizie și vorbe goale! Și atunci când acestea patru sunt unite împreună fac o forță teribilă, și constituie noua autoritatea .
Pe vremuri, oamenii aveau suportul. Acum, ei au presa. Sigur este o îmbunătățire. Dar, totuși, este foarte rău și greșit, și demoralizator. Cineva – a fost Burke?- a numit jurnalismul ca a patra putere. Asta era adevărat la momentul respectiv, fără îndoială. Dar în momentul de față într-adevăr este singura putere. Ea le-a mâncat pe celelalte trei. Membrii Camerei Lorzilor nu spun nimic, Episcopii nu au nimic de spus și Camera Comunelor nu are nimic de spus și recunoaște asta. Suntem dominați de Jurnalism. În America președintele conduce timp de patru ani, în timp ce Jurnalismul este veșnic . Din fericire, în America Jurnalismul și-a condus autoritatea pe cele mai grosolane și brutale extreme. Ca o consecință naturală a început să creeze un spirit de revoltă. Oamenii sunt amuzați sau dezgustați de presă, în funcție de temperament . Dar aceasta nu mai reprezintă forța așa cum era. Nu mai este luată în serios. În Anglia, Jurnalismul , cu excepția câtorva cazuri bine-cunoscute, nu a ajuns la astfel de excese de brutalitate, rămânând încă un factor important, o putere cu adevărat remarcabilă. Tirania exercitată asupra vieții private a oamenilor mi se pare a fi extraordinară. Publicul are o curiozitate lacomă de a ști totul, cu excepția a ceea ce este de valoare. Jurnalismul, conștient de acest lucru și cu obiceiuri de comerciant, aprovizionează cererile acestuia. Cu secole înainte de timpul nostru, publicul a pironit urechile jurnaliștilor de inima. Asta a fost destul de hidos. În acest secol jurnaliștii și-au pironit propriile urechi de gaura cheii. Care este mult mai rău. Și ceea ce agravează necazul e că jurnaliștii care sunt cei mai vinovați sunt jurnaliștii de amuzament care scriu pentru ceea ce sunt numite Jurnale de Societate. Prejudiciul este realizat de jurnaliștii serioși și grijulii, care în mod solemn, așa cum fac în prezent, vor trage în fața ochilor publicului vreun incident din viața privată a unui mare om de stat, a unui lider în gândirea politică, un creator de forță politică și va invita publicul să discute despre incident, să-și exercite autoritatea în materie, să-și exprime opiniile și nu numai atât dar să ia poziție, să dicteze omului, partidului său, țării sale; în fapt să se facă ridicol, ofensator și dăunător. Viața privată a bărbaților și femeilor nu ar trebui să fie spusa în public. Publicul nu are nimic de-a face cu ei. În Franța, ei administrează aceste lucruri mai bine. Acolo nu permit ca detaliile proceselor care au loc în instanțele de divorț să fie publicate pentru amuzamentul sau critica publicului. Tot ceea ce publicului îi este permis să știe este că divorțul a avut loc și a fost acordat la cererea unuia sau altuia sau ambelor părți în cauză. În Franța, de fapt, limitează jurnalistul, și permite artistului libertate aproape perfectă. Aici noi permitem libertatea absolută a jurnalistului și limităm în totalitate artistul. Trebuie spus că opinia publică engleză încearcă să constrângă, împiedică și deformează artistul și obligă jurnalistul să prezinte cu amănuntul lucruri urâte, dezgustătoare sau revoltătoare de fapt, astfel încât să avem cei mai serioși jurnaliști din lume și ziarele cele mai indecente. Nu este nici o exagerare să vorbim de constrângere. Posibil există unii jurnaliști care publica cu plăcere lucruri oribile sau care, fiind săraci, căuta scandaluri ca forma de obținere a unui venit permanent. Dar, cu siguranță, există și alți jurnaliști, oameni de educație și cultură, cărora le displace cu adevarat publicarea acestor lucruri, care știu că este greșit să facă acest lucru și o fac doar din cauza condițiilor nesănătoase în care ocupația lor se desfășoară, fiind obligați să furnizeze publicului ceea ce vrea publicul și concurează cu alți jurnaliști în a face acea aprovizionare completă și satisfăcătoare pentru grosierul apetit populare. Este o poziție foarte degradantă, pentru orice grup de oameni educați, să fie astfel plasați astfel și nu am nici o îndoială că cei mai multi dintre ei simt asta intens.
Cu toate acestea să lăsăm partea sordidă a subiectului și să revenim la problema controlului popular în materie de artă, problemă prin care vreau să subliniez cum Opinia Publică impune artistului forma și modul pe care el să le folosească și materialele cu care el să lucreze. Am scos în evidență faptul că artele care au scăpat cel mai bine în Anglia sunt artele de care publicul nu a fost interesat. Ei sunt totuși interesați de dramă și avansul realizat în ultimii zece, cincisprezece ani, se datorează în întregime câtorva artiști individuali care refuză să accepte gustul popular ca standard și refuză să considere arta ca o simplă chestiune de cerere și ofertă. Cu personalitatea lui minunată și vie, cu stilul său având un adevărat element de culoare , cu puterea lui extraordinară, nu doar prin mimetism ci prin creație imaginativă și intelectuală, domnul Irving, a avut ca unic scop să ofere publicului ceea ce el, publicul, dorea și astfel a reușit să producă cele mai comune piese, la modul simplist și a făcut mulți bani și a avut un mare succes. Dar scopul lui nu a fost acesta. Scopul său a fost să realizeze propria perfecțiune ca artist, în anumite condiții și în anumite forme de artă. La început, el a apelat la câțiva: acum el a educat pe mulți. El a creat în public gust și temperament. Publicul aprecia imens succesul său artistic. De multe ori mă întreb, totuși, dacă publicul înțelege că se datorează în întregime faptului că el nu a acceptat standardul lor, ci a realizat propriile norme. Cu standardul lor Lyceum ar fi fost un fel de stand de mâna a doua, cum sunt în prezent unele dintre cele mai populare teatre din Londra. Fie că înțeleg fie că nu, faptul rămâne, gustul și temperamentul au fost create în public și publicul e capabil să dezvolte aceste calități. Problema este atunci, de ce publicul nu devine mai civilizat? Ei au capacitatea. Ce-i oprește?
Lucru care îi oprește, trebuie spus din nou, este dorința lor de a-și exercita autoritatea asupra artistului și asupra operelor de artă Pentru anumite teatre, cum ar fi Lyceum și Haymarket, publicul pare să vină într-o dispoziție adecvată. În ambele teatre au fost artiști individuali, care au reușit să-și creeze publicul lor și fiecare teatru din Londra are propriul public – temperamentul care face apel la Art. Și ce este acel temperament? Este temperamentul de receptivitate. Asta e tot.
Dacă cineva se apropie de o operă de artă cu dorința de a-și exercita autoritatea asupra ei și asupra artistului, el se apropie dintr-o astfel de stare de spirit că nu poate primi nici o impresie artistică. Opera de artă trebuie să domine spectatorul: spectatorul trebuie să domine opera de artă. Spectatorul trebuie să fie receptiv. El trebuie să fie vioara pe care maestrul va cânta. Și cât mai complet el își poate suprima propriile norme stupide, propriile prejudecăți prostești, propriile idei absurde despre ce arta ar trebui să fie, sau nu ar trebui să fie, cu atât mai probabil este să înțeleagă și să aprecieze opera de artă în cauză. Acest lucru este, desigur, destul de evident în cazul publicului de teatru vulgar, femei și bărbați englezi. Dar este la fel de adevărat și pentru cei numiți oameni educați. Ideile despre artă ale unei persoane educate provin în mod firesc din ceea ce a fost arta, în timp ce noua operă de artă este frumoasă prin ceea ce arta nu a fost niciodată; și a o măsura cu etalonul trecutului e ca și cum ai măsura-o cu un etalon de a cărui respingere depinde adevărata ei perfecțiune. Un temperament capabil să primească, printr-un mediu imaginativ și în condiții de imaginație, impresii noi și frumoase, este singurul temperament care poate aprecia o operă de artă. Și așa de adevărat este în cazul aprecierii sculpturii și picturii, este încă mai adevărat în aprecierea unor arte, precum drama. Pentru ca o pictură și o statuie nu sunt în război cu timpul. Ele nu țin cont de perindarea lui. Într-un moment unitatea lor poate fi înțeleasă. În cazul literaturii este diferit. Timp trebuie străbătut înainte ca unitatea efectului sa fie realizată. Și astfel, în teatru, s-ar putea să apară în primul act al piesei, ceva a cărei valoare artistică reală nu poate fi evidentă pentru spectator până nu se ajunge la al treilea sau al patrulea act. Prostul se înfurie, strigă, deranjează piesa și enervează artiștii? Nu. Omul cinstit trebuie să stea liniștit și să cunoască emoțiile încântătoare de mirare, curiozitate și suspans. El nu trebuie să meargă la teatru ca să-și piardă un temperament vulgar. El trebuie să meargă la teatru pentru a realiza un temperament artistic. El nu este arbitrul operei de artă. El este cel admis să contemple opera de artă și în cazul în care lucrarea este bună, să uite egoismul care-l tulbură – egoismul ignoranței lui sau egoismul informațiilor sale. Acest punct despre teatru este greu de recunoscut. Pot înțelege ca atunci când „Macbeth” a fost jucat prima dată în fața unui public modern, la Londra, mulți dintre cei prezenți au obiectat puternic și viguros la introducerea vrăjitoarele în primul act, cu expresiile lor grotești și cuvintele lor ridicole. Dar odată ce piesa s-a terminat și-au dat seama că râsul vrăjitoarele în „Macbeth” este la fel de teribil ca râsul nebun din „Lear” și mai teribil decât râsul lui Iago din tragedia Maurului. Nici un spectator de artă nu are nevoie de o mai perfecta stare de spirit de receptivitate decât spectatorul unei piese de teatru. În momentul în care încearcă să-și exercite autoritatea, el devine inamicul declarat al Artei și al lui însuși. Artei nu-i pasă. El este cel care suferă.
Cu romanul este același lucru. Autoritate populară și recunoașterea autorității populare sunt fatale. „Esmond” a lui Thackeray este o minunată operă de artă pentru că el a scris-o pentru propria plăcere. În alte romane ale sale: în ” Pendennis,” în ” Philip,” și chiar în „Vanity Fair”, uneori, este prea conștient de public, și-și strică munca apelând direct la simpatia publicului, sau fiind batjocoritor cu ei. Un artist adevărat nu acordă nici o atenție publicului. Publicul îi este inexistent. Nu-i trebuie prăjituri cu mac sau miere, ca să adoarmă și să hrănească monstrul. Lasă astea unui romancier popular. Un romancier incomparabil din Anglia zilelor noastre este domnul George Meredith. Există artiști mai buni în Franța, dar Franța nu are pe nimeni cu o atât de largă, variată și imaginativă imagine a vieții. Există autori de povești în Rusia, care au un sentiment mai viu despre ceea ce reprezintă durerea în ficțiune. Dar lui Meredith îi aparține filozofia ficțiunii. Personajele lui nu numai trăiesc, dar ei trăiesc în gândire. Îi poți vedea dintr-o multitudine de puncte de vedere. Ei sunt sugestivi. Există suflet în ei și în jurul lor. Sunt interpretativi și simbolici. Și cine a creat acele minunate figuri în mișcare, le-a creat pentru propria lui plăcere și nu a întrebat publicul ce vroiau, nu i-a păsat să știe aceasta, nu a permis publicului să-i dicteze sau să-l influențeze în nici un fel, dar a mers pe intensificarea propriei sale personalității, astfel realizându-și opera. La început, nimeni nu a venit spre el. Asta nu contează. Apoi, puțini au venit. Asta nu-l schimba. Mulți au ajuns acum. El este în continuare același. Este un romancier incomparabil. Cu artele decorative este la fel. Publicul s-a agățat cu o tenacitate patetică de ceea ce eu cred că au fost tradițiile directe din Marea Expoziție a vulgarității internaționale, tradiții care au fost atât de îngrozitoare încât casele în care oamenii trăiau erau potrivite doar pentru nevăzători. Lucrurile frumoase au început să fie făcute, culori frumoase au venit din mâna boiangiului, modele frumoase din creierul artistului și folosirea lucrurilor frumoase, importante și de valoare au fost prezentate. Publicul a fost într-adevăr foarte indignat. Ei și-au pierdut cumpătul. Au spus lucruri prostești. Nimănui nu i-a pasat. Nimănui nu i-a fost vreun pic mai rău. Nimeni nu a acceptat autoritatea opiniei publice. Iar acum este aproape imposibil să intri într-o casă modernă, fără să vezi o oarecare recunoaștere a bunului gust, o recunoaștere a valorii unor împrejurimi minunate, un semn de apreciere a frumuseții. De fapt, casele oamenilor sunt destul de încântătoare în zilele noastre. Oamenii au fost într-o foarte mare măsură civilizați. Totuși este corect să afirmi că succesul extraordinar al revoluției în decorarea caselor, în mobilier și altele asemenea nu se datorează majorității publicului aflați în curs de dezvoltare a unui gust fin în astfel de chestiuni. Se datorează faptului că la meșteșugarii care produc aceste lucruri atât de apreciate, plăcerea de a face ceva frumos s-a trezit într-o astfel de conștiință vie a lucrurilor hidoase și a vulgarității a ceea ce publicul a dorit anterior. Ar fi imposibil în prezent să furnizezi o camera ca acelea amenajate în urmă cu câțiva ani fără a merge la o licitație de mobilier second-hand. Lucruri ca acelea nu mai sunt produse acum. Totuși pot fi formulate obiecții precum că oamenii trebuie să aibă astăzi ceva încântător în jurul lor. Din fericire pentru ei, aroganța autorității lor în aceste probleme de artă este în mare suferință acum.
Este evident deci, că toată autoritatea în astfel de lucruri este dăunătoare. Oamenii, uneori, se întreabă în ce formă de guvernare este mai potrivit acum pentru un artist să trăiască. La această întrebare există un singur răspuns. Forma de guvernare, cea mai potrivită artistului este cea fără nici un guvern. Autoritate asupra lui și a artei sale este ridicolă. S-a afirmat că sub tiranii, artiști au produs lucruri minunate. Chiar așa este. Artiștii au vizitat tiranii nu ca subiecte supuse tiraniei ci într-un fel de rătăcire care nu miră la personalități fascinante și hoinare, care doresc să distreze, să farmece și să sufere doar pentru a fi lăsați în pace, cu permisiunea de a crea. Trebuie spus în favoarea despotului că el fiind un individ, poate avea cultură în timp ce mulțimea fiind un monstru, nu are nici una. Unul care este împărat și rege se poate apleca să ridice o pensulă pentru un pictor, dar atunci când democrația se apleacă, o face pur și simplu pentru a arunca cu noroi. Și totuși, democrația nu trebuie să se aplece ca împăratul. De fapt, atunci când doresc să arunce cu noroi nu trebuie să se aplece. Dar nu există nici o necesitate de a separa monarhul de gloată, toată autoritatea fiind la fel de dăunătoare.
Există trei tipuri de despoți. Unul este despotul care asuprește trupul. Unul este despotul care asuprește sufletul. Unul este despotul care asuprește sufletul și trupul deopotrivă. Primul se numește Prinț. Al doilea se numește Papă. Al treilea este numit Popor. Prințul poate fi cultivat. Mulți Prinți au fost. Cu toate acestea, în Prinț există pericolul. Ne gândim la Dante și sărbătoarea amară din Verona, la Tasso în celula nebuniei lui Ferrara. Este mai bine pentru artist să nu traiască cu Prinții. Papa poate fi cultivat. Mulți Papi au fost și mai ales papii cei răi. Papii cei răi au iubit frumusețea, aproape cu aceeași pasiune, ba chiar mai mult, cu care Papii buni urau gândirea. Pentru răutatea papalității omenirea datorează mult. Bunătatea Papalității are o datorie teribila față de omenire. Cu toate acestea, deși Vaticanul a păstrat retorica tunetelor sale și a pierdut bățul fulgerelor sale, este mai bine pentru artist să nu traiască cu Papii. A fost un Papă care a spus despre Cellini, la un conclav al cardinalilor, că legile comune și autoritate comună nu au fost făcute pentru bărbați ca el; dar a fost un Papă care l-a aruncat pe Cellini în închisoare și l-a ținut acolo până când, bolnav de furie, și-a creat viziuni imaginare și s-a îndrăgostit de soarele aurit care intra în camera lui, și a încercat să-l prindă, strecurându-se din turn în turn, până când, amețit de aerul unei dimineți, a căzut, schilodindu-se, și a fost acoperit cu frunze de viță de vie și transportat într-un coș, la un iubitor de lucruri frumoase, care a avut grijă de el. Există pericol în papi. Cât despre Popor, ce să spunem despre el și autoritatea lui? Poate că s-a vorbit destul. Autoritatea lui este un lucru orb, surd, hidos, grotesc, tragic, amuzant, serios și obscen. Este imposibil pentru artist să trăiască împreună cu Poporul. Toți tiranii corup. Oamenii corup și brutalizează. Cine le-a spus să-și exercite autoritatea? Acestea au fost făcute pentru a trăi, pentru a asculta, și a iubi. Cineva le-a făcut un mare rău. Ei s-au stricat prin imitarea celor inferiori. Au luat sceptrul prințului. Cum ar trebui să-l folosească? Au luat tripla tiară a Papei. Cum ar trebui să ducă povara? Ei sunt ca un clovn a cărui inimă este ruptă. Sunt ca un preot al cărui suflet nu este încă născut. Să-i lăsăm pe toți cei care iubesc Frumosul să le fie milă de ei. Deși ei înșiși nu iubesc Frumusețea, să-i ajutăm în autocompătimire. Cine oare i-a învățat trucul tiranilor?
Există multe alte lucruri demne de subliniat. S-ar putea sublinia modul în care Renașterea a fost minunată, pentru că nu a încercat să rezolve problemele sociale și nu s-a preocupat de astfel de lucruri, dar a înlesnit individului să se dezvolte în mod liber, frumos și natural, și astfel a avut mari artiști și individualități. S-ar putea evidenția cum Ludovic al XIV-lea, creând statul modern, a distrus individualismul artistului și a făcut lucrurile monstruoase în monotonia lor repetitiva și demne de dispreț, prin regula conformismului și a distrus în toată Franța toate acele libertăți de expresie care făcuseră o tradiție nouă, prin frumusețe și noi moduri de prezentare a formei antice. Dar trecutul nu are nici o importanță. Prezentul nu are nici o importanță. Cu viitorul avem de a face. Trecutul este ceea ce omul nu ar fi trebuit să fie. Prezentul este ceea ce omul ar trebui să fie. Viitorul este reprezentat de artiști, de ceea reprezintă ei.
Desigur, trebuie spus că un astfel de sistem ca cel prezentat aici, nu este practic de loc și merge împotriva naturii umane. Acest lucru este perfect adevărat. Nu este practic, și este împotriva naturii umane. Acesta este motivul pentru care trebuie perfecționat și acesta este motivul pentru care o propunem. De ce este un sistem practic? Un sistem practic este fie un sistem care este deja existent, fie un sistem care ar putea fi desfășurat în condițiile existente. Dar chiar condițiile existente ridică obiecții, iar orice sistem care ar putea accepta aceste condiții ar fi greșit și prostesc. Condițiile se vor realiza pe măsură ce natura umană se va schimba. Singurul lucru care se știe despre natura umană este că ea se schimbă. Schimbarea este calitatea de menționat. Sistemele care nu reușesc sunt cele care se bazează pe permanența naturii umane și nu pe creșterea și dezvoltarea acesteia. Eroarea lui Ludovic al XIV-lea. a fost că el a crezut că natura umană va fi întotdeauna la fel. Rezultatul erorii sale a fost Revoluția Franceză. Acesta a fost un rezultat admirabil. Toate rezultatele greșelilor guvernelor sunt admirabile.
= va urma =
Femeile sinucigașe vinovate de aceste atentate sunt deseori numite în Rusia: „văduve negre”, femei care încearcă să răzbune moartea membrilor lor de familie (în Caucazul de Nord) țintind civili ruși. Cei mai multi dintre militanții responsabili de atacurile teroriste în Rusia în ultimul deceniu – inclusiv atentatori sinucigași de sex feminin care au luat parte la 20 de atacuri, omorând cel puțin 780 de oameni începând din iunie 2000 – provin din Daghestan. video și imagini : 
Pe Cer E Soare 