De ce nu sunt un creștin – de Bertrand Russell

titlul original :  Why I Am Not A Christian by Bertrand Russell ; Bertrand Russell Society. traducere peceresoare

Notă introductivă: Russell a susținut această prelegere pe 06 martie 1927, în fața Societății Naționale Seculare, Sucursala Londra Sud, la Primăria Battersea. Publicat în formă de broșură, în același an, eseul a atins ulterior o noua faimă, cu ediția Paul Edwards a cărții lui Russell, … (1957).

Așa cum președintele dumneavoastră v-a spus, subiectul despre care am de gând să vă vorbesc în seara asta este „de ce Eu nu sunt un creștin”. Poate că ar fi bine, la început, să realizăm ce înseamnă cuvântul creștin. Acesta este utilizat acum într-un sens foarte larg, de un mare număr de oameni. Unii consideră că înseamnă nu mai mult decât o persoană care încearcă să trăiască o viață bună. În acest sens, cred că ar fi creștini prin toate sectele și credințele; dar nu cred că este sensul adecvat al cuvântului, pentru că ar însemna că toți cei care nu sunt creștini – toți budiștii, confucianiștii, musulmanii, și așa mai departe – nu încearcă sã trãiascã o viață bună. Nu vreau să spun creștin oricărei persoane care încearcă să trăiască decent în conformitate cu standardele sale. Cred că trebuie să aveți definită o anumită cantitate de credință înainte de a avea dreptul de a vă considera creștini. Cuvântul nu mai are acum semnificația complet insângerată ca în vremurile Sfântului Augustin și Sfântului Toma de Aquino.  În acele zile, dacă cineva spunea că era un creștin se știa ce a vrut să spună. Ați acceptat o întreagă colecție de credințe care au fost stabilite cu mare precizie, și fiecare singură silabă din aceste crezuri ați crezut-o cu toată puterea convingerilor voastre.

Ce este un creștin ? 

În zilele noastre nu este chiar așa. Trebuie să fim un pic mai vagi, în definirea semnificației creștinismului. Cred, totuși, că există două elemente diferite, care sunt destul de esențiale pentru oricine se definește creștin. Primul este unul de natură dogmatică – și anume, că trebuie să crezi în Dumnezeu și nemurire. Dacă nu crezi în aceste două lucruri, nu cred că te poți numi un creștin. Apoi, mai mult decât atât, după cum sugerează și numele, trebuie să aveți si un fel de credință în Hristos. Musulmanii, de exemplu, de asemenea, cred în Dumnezeu și în nemurire, și totuși ei nu se numesc creștini. Cred că trebuie să aveți măcar cea mai mică convingere că Hristos a fost, dacă nu divin, cel puțin cel mai bun și cel mai înțelept dintre oameni. Dacă nu vi se întâmplă să credeti măcar atât despre Hristos, nu cred că aveți dreptul de a vă numi creștin. Desigur, există un alt sens, pe care îl veți găsi în Almanahul Whitaker și în cărțile de geografie, unde populația lumii se spune că este împărțită în creștini, musulmani, budiști, închinători fetiș, și așa mai departe, și în acest sens suntem toți creștini. Cărțile de geografie ne număra pe toți, dar această numărătoare este în sens strict geografic, și de aceea cred că o putem ignora. Prin urmare, eu înțeleg că atunci când vă spun de ce nu sunt un creștin trebuie să vă spun două lucruri diferite:  în primul rând, de ce eu nu cred în Dumnezeu și în nemurire, și, în al doilea rând, de ce nu cred că Hristos a fost cel mai bun și cel mai înțelept dintre oameni, cu toate că i-am acordat un grad foarte ridicat de bunătate morală.

Dar pentru eforturile necredincioșilor, în trecut, nu am putut da atât de elastic o definiție a creștinismului ca acum. Așa cum am spus mai înainte, în vremurile de demult a avut un sens mult mai însângerat.  Spre exemplu, acest sens a inclus credința în iad.  Credința în veșnicul foc al iadului a fost un element esențial al credinței creștine până recent. . În această țară, după cum știți, a încetat să fie un element esențial din cauza unei decizii a Consiliul Privat al Coroanei, decizie fată de care Arhiepiscopul de Canterbury și Arhiepiscopul de York, si-au exprimat o opinie separata, dar în această țară religia noastră este stabilită prin lege, de Parlament, și, prin urmare, Consiliul Privat a fost capabil să constate că iadul nu mai era necesar pentru un creștin. Nu trebuie să insist asupra faptului că un creștin crede în iad.

Existența lui Dumnezeu

Pentru a ajunge la această întrebare a existenței lui Dumnezeu : este o întrebare grea și serioasă,  iar dacă ar fi să încerc să mă ocup de ea în mod adecvat ar trebui să vă țin aici până la a doua venire a lui Isus, astfel că va trebui să ma scuzați dacă am s-o fac într- un mod oarecum sumar. Știți , desigur, că Biserica Catolică are formulată o dogmă precum că existența lui Dumnezeu poate fi dovedită prin rațiunea liberă. Este o dogmă oarecum curioasă, dar este una dintre dogmele lor. Au trebuit s-o introducă pentru că la un moment dat liberalii in gandire au adoptat obiceiul de a spune că existau multe argumente prin care rațiunea pură concluziona împotriva existenței lui Dumnezeu … Argumentele și motivele au fost prezentate pe larg, și Biserica Catolică a simțit că trebuie să le oprească . Prin urmare, au stabilit că existența lui Dumnezeu poate fi dovedită prin rațiunea liberă și au creat argumente pentru a dovedi aceasta. Există, desigur, un număr de argumente, dar eu voi examina doar câteva .

Argumentul cauzei primare

Poate că cel mai simplu și mai ușor de înțeles este argumentul Cauzei Primare. (Se susține că tot ceea ce vedem în această lume are o cauză, și cum te duci înapoi pe lanțul de cauze, mai departe și mai departe, trebuie să ajungi la o Cauza Primară, și acestei Cauze Primare i se da numele lui Dumnezeu.) Acest argument, cred, nu aduce multă greutate în zilele noastre, pentru că, în primul rând, cauza nu mai este ceea ce era în trecut. Filozofii și oamenii de știință s-au aplecat asupra „cauzei”, dar, în afară de vitalitatea irosita, puteți vedea că argumentul că trebuie să existe o prima cauza nu poate avea nicio valabilitate. Pot spune că atunci când, ca tânăr, dezbăteam aceste întrebări foarte serios în mintea mea, pentru o lungă perioadă de timp am acceptat argumentul Prima Cauză, până într-o zi, când la vârsta de optsprezece ani, am citit autobiografia lui John Stuart Mill, și am găsit acolo această propoziție : ” tatăl meu m-a învățat că la întrebarea ” Cine m-a creat ? ” nu se poate răspunde, din moment ce sugerează imediat întrebarea următoare : „Cine l-a creat pe Dumnezeu ?” Această teză foarte simplu mi-a arătat, și încă mai cred asta, eroarea în argumentul Prima Cauză. Dacă totul trebuie să aibă o cauză, atunci Dumnezeu trebuie să aibă o cauză. Dar dacă poate exista ceva care nu are o cauză atunci lumea poate fi Dumnezeu iar argumentul nu este valid.  Este exact de aceeași natură ca și punctul de vedere hindus, că lumea stă pe un elefant și elefantul stă pe o broască țestoasă, și când l-au întrebat : ” Pe ce stă broasca țestoasă ? ” indianul a răspuns: ” Să schimbăm subiectul! ” Cam la fel suna și argumentul Primei Cauze. Nu există nici un motiv pentru care lumea nu s-ar fi putut forma fără o cauză, cum nici, pe de altă parte, nu există niciun motiv pentru care nu ar fi existat întotdeauna. Nu există nici un motiv să presupunem că lumea a avut un început la toate. Ideea că lucrurile trebuie să aibă un început este cu adevărat din cauza sărăciei imaginației noastre. De aceea, eu zic să nu mai pierdem timpul cu argumentul Primei Cauze.

Argumentul legii naturale

Apoi, există un argument foarte comun, cel al legii naturală. A fost un argument preferat pe tot parcursul secolului al XVIII-lea, mai ales sub influența lui Sir Isaac Newton și cosmogoniei sale. Oamenii au observat planetele călătorind în jurul soarelui în conformitate cu legea gravitației, și au crezut că Dumnezeu a poruncit acestor planete deplasarea în mod special, și ele au executat. A fost, desigur, o explicație convenabilă și simplă, care le-a salvat timpul de a privi mai departe după explicații cu privire la legea gravitației. In zilele noastre explicăm legea gravitației într-un mod oarecum complicat, introdus de Einstein. Nu-mi propun să vă țin o prelegere cu privire la legea gravitației, așa cum o interpretează Einstein, pentru că din nou, va lua ceva timp, în orice caz, nu mai aveți o lege naturală cum ați avut în sistemul newtonian, unde , pentru un motiv pe care nimeni nu l-ar putea înțelege, natura s-au comportat într-un mod uniform. Acum găsim că o mulțime de lucruri pe care le credeam legi naturale, sunt de fapt convenții cu adevărat umane. Știți că, chiar și în cele mai îndepărtate zone ale spațiului cosmic există tot 100 cm. un metru. Este, fără îndoială, un fapt foarte remarcabil, dar mulți l-ar defini tot ca o lege a naturii. Și o mulțime de lucruri care au fost considerate ca legi ale naturii sunt tot de acest tip, convenții umane. Pe de altă parte, în cazul în care puteți obține informații despre mișcarea atomilor, veți găsi ei sunt mult mai puțin supuși legilor naturale, și că legile la care ajungeți sunt medii statistice ca acelea determinate aleator. Există, după cum știm cu toții, o lege statistica : dacă ați arunca zarurile veți obține duble de șase numai aproximativ o dată la treizeci și șase de aruncări,  iar noi nu considerăm asta ca pe o dovadă că așezarea zarurilor este reglementată de design, dimpotrivă, în cazul în care duble de șase ar veni de fiecare dată când aruncăm atunci trebuie să ne gândim că este din cauza design-ului. Cea mai mare parte a legilor naturii sunt de acest gen. Acestea sunt medii statistice, cum ar fi cele rezultate din legile șansei, și care fac toată această afacere cu legea naturală mult mai puțin impresionantă decât a fost în trecut. În afară de asta, ceea ce reprezintă starea de moment a științei care s-ar putea schimba mâine, întreaga idee : legile naturale implică un făcător de lege, este din cauza unei confuziei între legile naturale și cele umane. Legile umane statuează comportamentul într-un anumit fel, în care puteți alege să vă comportați, sau puteți alege să nu vă comportați, dar legile naturale sunt o descriere a modului în care lucrurile de fapt se comportă, și fiind o simplă descriere a ceea ce de fapt există și se produce, nu se poate susține că trebuie să existe cineva care le-a spus să facă asa sau altfel, pentru că va urma întrebarea „de ce a emis  Dumnezeu doar acele legi naturale, și nu altele?” Dacă spuneți că a făcut-o pur și simplu, din propria lui plăcere și fără nici un motiv, veți găsi apoi că există ceva care nu este supus legii, și așa trenul legii naturale este întrerupt. Dacă spui, cum fac teologii ortodocși, că în toate legile pe care le-a emis Dumnezeu a avut un motiv – motivul, desigur, fiind pentru a crea cel mai bun univers, cu toate că niciodată nu l-ai crede – daca ar exista un motiv pentru legile pe care Dumnezeu le-a dat, atunci Dumnezeu însuși a fost supus legii, și, prin urmare, nu ai nici un avantaj prin introducerea lui Dumnezeu ca un intermediar. Ai într-adevăr o lege în afara și anterior edictelor divine, și Dumnezeu nu servește scopului tău, pentru că el nu este Legiuitorul suprem. Pe scurt, tot acest argument cu privire la legea naturală nu mai are puterea pe care o avea la un moment dat. Acum călătoresc în timp, pe axa evoluției argumentelor… Argumentele folosite pentru existența lui Dumnezeu își schimbă caracterul cu trecerea timpului. Au fost la început  argumente dure, intelectuale, care încorporau anumite erori destul de clare. Ajungând în timpurile moderne au devenit mai puțin respectabile intelectual și afectate de un fel de ambiguitate moralizatoare.

Argumentul creației

Următorul pas în proces ne aduce la argumentul creației. Știți cu toții argumentul:  totul se produce doar ca să putem reuși să trăim în lume, și în cazul în care lumea ar fi puțin diferită, nu am reuși să trăim în ea. Acesta este la argumentul creației. Uneori ia o formă destul de curioasă; de exemplu, se argumentează că iepurii au cozi albe, pentru a fi ușor de țintit. Nu știu cum iepurii privesc această teoremă. Este un argument de parodie. Știți cu toții remarca lui Voltaire, „nasul a fost conceput să fie astfel încât să aibă pe ce sta ochelarii.” Acest tip de parodie s-a dovedit a fi restrâns, așa cum părea în secolul al XVIII-lea, deoarece inca de pe vremea lui Darwin înțelegem mai bine de ce creaturile vii sunt adaptate mediului lor. Mediul lor nu a fost făcut pentru a fi potrivit acestor creaturi, ci ele s-au dezvoltat pentru a fi potrivite cu mediul în care trăiesc, și asta stă la baza adaptării. Nu există nici o urmă de creație aici.

Atunci când  analizezi acest argument, descoperi că cel mai uimitor lucru, pe care oamenii pot să-l creadă, este că această lume, cu toate lucrurile care sunt în ea, cu toate defectele sale, ar trebui să fie cea mai buna variantă pe care omnipotența – omnisciența a reușit s-o producă în milioane de ani. Eu chiar nu pot sa cred.  Credeți că dacă vi s-ar acorda omnipotența și omnisciența și milioane de ani în care să vă perfectați lumea pe care ați creat-o , nu o să produceți nimic mai bun decât Ku Klux Klan-ul sau fasciștii? Mai mult decât atât, dacă sunteți de acord cu legile ordinare ale științei, trebuie să presupuneți că viața umană și viața în general, pe aceasta planeta va muri în timp, probabil din cauza degradării sistemului solar, pot fi condiții de temperatură și așa mai departe, potrivite pentru protoplasmă, și atunci nu va mai există viață în întregul sistem solar. Observați Luna ca genul de lucru către care Pământul tinde – ceva mort, rece, și lipsit de viață.

Mi s-a spus că acest tip de vedere este deprimant, iar oamenii dacă ar crede așa ceva, nu ar reuși să mai trăiască. Nu cred, totul este un nonsens. Nimeni nu-și face griji despre ceea ce se va întâmpla peste milioane de ani. Chiar dacă ei cred că sunt foarte îngrijorati despre asta, ei într-adevăr se înșeală. Ei sunt îngrijorați de ceva mult mai lumesc, poate o digestie proastă, poate o durere de dinți, dar nimeni nu ia cu adevărat în serios gândul că ceva rău se va întâmpla peste milioane și milioane de ani. Prin urmare, deși este o vedere sumbră, să presupui că viața va muri – cel puțin cred că am putea spune așa, deși, uneori, atunci când urmăresc ce fac oamenii cu viața lor, ajung să gandesc extincția aproape ca pe o consolare – nu-ți va face viața mizerabilă. Ci pur și simplu te va face să-ți îndrepți atenția spre alte lucruri.

Argumentele morale ale Divinității

Acum vom ajunge la o nouă etapă în ceea ce numesc coborârea intelectuală pe care Teiștii au făcut-o în argumentările lor, și am ajuns la ceea ce se numesc argumentele morale pentru existența lui Dumnezeu.  Știți cu toții, desigur, că pe vremuri au fost formulate trei argumente intelectuale pentru existența lui Dumnezeu, toate eliminate de către Immanuel Kant în Critica rațiunii pure; dar așa cum le-a eliminat a inventat unul nou, un argument moral, și asta l-a convins. Kant a fost ca mulți oameni: în chestiuni intelectuale a fost sceptic, dar în domeniul moral a crezut implicit în maximele impregnate încă de când stătea pe genunchii mamei sale. Asta ilustrează ceea ce psihanaliștii subliniază atât de mult – influența extrem de puternică asupra noastră a cunoștiințelor acumulate foarte devreme în comparație cu cele acumulate mai târziu.

Kant, așa cum am spus, a inventat o nou argument moral pentru existența lui Dumnezeu, și acest argument, în diferite forme, a fost extrem de popular în timpul secolului al XIX-lea. Acesta are tot felul de forme. O formă este aceea în care se afirmă că dacă Dumnezeu n-ar exista, atunci nu ar fi nici bine și nici rau. Eu nu sunt pentru moment aplecat pe întrebarea dacă există o diferență între bine și rău, sau dacă nu există : asta este o altă întrebare. Punctul care mă preocupă este faptul că, dacă sunteți foarte sigur că există o diferență între bine și rău, atunci vă aflați în această situație: Este această diferență, datorată legii lui Dumnezeu sau nu este?  În cazul în care aceasta se datorează legii lui Dumnezeu, atunci nici pentru Dumnezeu nu există nicio diferență între bine și rău, și nu mai este o declarație importantă a spune că Dumnezeu este bun. Dacă aveți de gând să spuneți, cum fac teologi, că Dumnezeu este bun, atunci trebuie să spuneți că binele și răul au o semnificație care este independentă de Legea lui Dumnezeu, pentru că legile lui Dumnezeu sunt bune și nu rele , independent de simplul fapt că el, Dumnezeu, le-a făcut. Dacă aveți de gând să spuneți asta, va trebui apoi să spuneți că nu numai prin Dumnezeu binele și răul au luat ființă, dar că acestea sunt, în esența lor, logic anterioare existenței lui Dumnezeu. Ați putea, desigur, să spuneti că a fost o zeitate superioară care a dat ordine Dumnezeului care a creat această lume, sau ați putea merge pe linia urmată și de o buna parte a gnosticilor – o linie adesea considerată ca fiind una foarte plauzibilă – că de fapt, această lume a fost făcută de către diavol într-un moment când Dumnezeu nu era atent. Trist să aflăm asta și eu nu sunt preocupat să resping această variantă.

Argumentul pentru remedierea nedreptății

Apoi, există o altă formă foarte curioasă de argument moral, care este aceasta: se spune că este necesară existența lui Dumnezeu, în scopul de a aduce dreptatea în lume. În partea asta de univers unde știm că este o mare nedreptate, și de multe ori cei buni suferă, și de multe ori cei răi prosperă, nu realizăm ușor ce este mai enervant. Pentru a avea dreptate în universul considerat ca un întreg trebuie să presupui că există o viață de apoi pentru a restabili echilibrul de viață aici pe pământ. Deci, ei spun că trebuie să existe un Dumnezeu, și trebuie să fie Rai și Iad cu scopul ca pe termen lung, să existe și dreptate. Acesta este un argument foarte curios. Dacă te-ai uita la problemă din punct de vedere pur științific, ai spune, „La urma urmei, eu știu doar această lume. Nu cunosc nimic despre restul universului, dar în  măsura care cineva poate argumenta sunt toate probabilitățile să spună, că această lume este un eșantion corect, iar dacă există nedreptate aici sunt șanse ca nedreptatea sa existe, de asemenea, ș-in alte părți. ” Să presupunem că aveți o ladă cu portocale pe care ați deschis-o, si ați găsit tot stratul superior de portocale fiind stricate, gândiți? : „straturile de dedesubt trebuie să fie bune, pentru a restabili echilibrul.” ?? Veți spune, „Probabil că întregul lot este stricat „, și asta este într-adevăr ceea ce o persoană științifică ar argumenta despre univers. El ar spune, „Aici, în această lume, găsim  o mare nedreptate, si cât de departe am ajunge nu există o rațiune pentru a gândi ca justiția guvernează pe undeva. Asta oferă un argument moral împotriva divinității și nu în favoarea ei. ” Bineînțeles că știu că argumentele intelectuale pe care vi le-am prezentat nu sunt ceea ce mișcă cu adevărat oamenii. Oameni cred în Dumnezeu fără nici un argument intelectual. Cei mai mulți oameni cred în Dumnezeu pentru că ei așa au fost învățați în copilărie și ăsta este principalul motiv. Atunci cred că următorul motiv ca forță,  este dorința pentru siguranță, acel sentiment că există pe undeva un frate mai mare, care va avea grijă de tine. Asta joacă un rol foarte profund în influențarea dorinței oamenilor pentru credința în Dumnezeu.

Caracterul lui Hristos

Acum vreau să  spun câteva cuvinte pe un subiect pe care nu-l consider foarte suficient tratat de către raționaliștii, iar acesta stă în întrebarea dacă Hristos a fost cel mai bun și cel mai înțelept dintre oameni. Sunt multe generalizări și generalități pe care cu totii trebuie să le acceptăm ca întamplate cu adevarat. Din punctul meu de vedere există o mulțime de puncte la care sunt de acord cu Hristos, chiar mai multe decât împărtășesc creștinii practicanți. Nu știu dacă aș putea merge cu el tot drumul, dar cu siguranță  pot merge cu el mult mai mult decât creștinii practicanți pot. Vă reamintiți că El a spus, „nu te împotrivi răului: ci, oricui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt.” Asta nu este o nouă învățătură sau un principiu nou.  A fost folosit de către Lao-Tse și Buddha aproximativ cu 500 sau 600 de ani înainte de Hristos,  însă el nu este un principiu acceptat de creștini.  Nu am nici o îndoială că actualul prim-ministru [Stanley Baldwin], pentru exemplu, este cel mai bun creștin, dar nu sfătuiesc pe nimeni să se ducă în preajma lui și să-l lovească peste obraz. S-ar putea să afle că el a crezut că acest text era intenționat într-un sens figurativ.

Apoi, există un alt punct pe care îl consider excelent. Vă reamintiti că Isus a spus: „Nu judecați ca să nu fiți judecați. Nu cred că veți găsi acest principiu popular în instanțele de judecată din țările creștine. Am cunoscut în timpul meu un număr foarte mare de judecători care au fost creștini serioși, și nici unul dintre ei nu a simțit că acționează contrar principiilor creștine în ceea ce au făcut. Apoi Domnul Hristos spune: „Dă-i dacă ti-a cerut , și dacă el vrea să se împrumute de la tine nu întoarce spatele.” Acesta-i un principiu foarte bun. Președintele dvs. v-a adus aminte că nu suntem aici pentru a vorbi despre politică, însă nu pot să nu observ că in batalia politică de la ultimele alegeri generale liberalii și conservatorii s-au îndepărtat unii de alții, parcă ambele partide fiind formate din oameni care nu sunt de acord cu învățătura lui Hristos …

Mai există o alta maximă importantă a lui Hristos, însă nu mi se pare că este foarte populară printre unii dintre prietenii noștri creștini. El spune, „Dacă vrei să fii desăvârșit, du-te și vinde tot ce ai, și banii dă-i săracilor.” Este o maximă excelentă, însă, cum am mai spus, nu este pusă-n practică. Toate acestea, cred, sunt povețe bune, deși sunt un pic mai dificil de a trăi cum se zice-n ele. Eu nu pretind că trăiesc cu cu ele, dar , la urma urmei, nu este chiar același lucru pentru un creștin.

Greșeli în învățătura lui Hristos

Cu toată excelența acestor maxime, sunt anumite puncte în care nu cred că se poate observa înțelepciunea la superlativ sau bunătatea la superlativ a lui Hristos, asa cum este descris El în Evanghelii. Istoric vorbind este destul de îndoielnic dacă Hristos a existat vreodată, și dacă a făcut ce se scrie că a făcut, nu știm nimic despre el, astfel că eu nu sunt preocupat de problema istorică, care este una foarte dificilă. Sunt preocupat de Hristos asa cum  El apare în Evanghelii, luând narațiunea Evangheliei ca atare, vom găsi o bună parte din lucruri care nu par a fi foarte înțelepte.  Pentru un singur lucru, el cu siguranță a crezut că a doua venire va avea loc în nori de glorie înainte de moartea tuturor oamenilor care trăiau în acel moment. Există un mare număr de texte care dovedesc asta. El spune, pentru exemplu, „nu veți isprăvi de străbătut cetățile lui Israel până când Fiul Omului va veni.” Apoi, el spune, „sunt unii ce stau aici care nu vor gusta moartea până va veni Fiul omului în Împărăția Sa”; și există o mulțime de locuri în care este destul de clar că el crede că a doua Sa venire s-ar întâmpla în timpul vieții multor locuitori de atunci. Aceasta a fost credința credincioșilor Săi timpurii, și a fost o bază bună pentru învățătura Sa morală. Când El a spus, „Nu vă îngrijorați pentru ziua de mâine”, și lucruri de acest gen, a fost în mare măsură, pentru că a crezut că a doua venire a avea să  fie foarte curând, și că toate problemele obișnuite, lumești nu ar mai conta. Am cunoscut unii creștini care au crezut că a doua venire era iminentă. Am cunoscut un preot care a speriat teribil membrii congregației lui spunându-le că a doua venire a fost extrem de aproape , într-adevăr, dar mulți s-au consolat când au aflat că preotul planta copaci în grădina sa. Primii creștini așa au crezut într-adevăr, și s-au abținut să facă astfel de lucruri ca plantarea pomilor în grădinile lor, pentru că ei au acceptat de la Hristos, credința că a doua venire era iminentă. În acest sens, în mod clar El nu era atât de înțelept, înțelepciunea lui nefiind una superlativă.

Problema morală

Vine acum rândul întrebărilor morale. Consider că Există un defect extrem de grav în caracterul moral al lui Hristos, și acela este că El crede în iad. Eu nu simt că o persoană care este într-adevăr profund umană poate să creadă în pedeapsa veșnică. Hristos cu siguranță, așa cum este reprezentat în Evanghelii, a crezut în pedeapsa veșnică, iar cineva care citeste Evagheliile, va găsi la El, în mod repetat, o furie răzbunătoare împotriva acelor oameni care nu ar asculta predicile Lui – o atitudine frecventă și la alți predicatori …Nu veți descoperi această atitudine la Socrate. Ai să-l găsești foarte blând și civilizat față de cei care nu l-ar asculta, și este, în opinia mea, mult mai demn pentru un înțelept să aibă această atitudine decât să fie indignat. Vă amintiți vorbele lui Socrate când era pe patul de moarte, și genul de lucruri pe care el, în general, le-a adresat celor care nu au fost de acord cu el. 

Veți găsi în Evanghelii că Hristos a spus, „Șerpi, pui de vipere, cum veți scăpa de pedeapsa gheenei.” ? Asta era adresat către cei care nu agreau predicile Lui. în mintea mea acesta nu este cel mai bun ton, și există multe astfel de exemple despre iad. Există, desigur, textul familiar despre păcatul împotriva Duhului Sfânt: „oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici pe lumea aceasta, nici în lumea care va veni.” Acest text a provocat o cantitate negrăită de mizerie în lume, pentru tot felul de oameni care si-au imaginat că au comis păcatul împotriva Duhului Sfânt, și s-au gândit că nu ar trebui să le fie iertat în această lume sau în lumea care va veni. Eu chiar nu cred că o persoană, cu un grad adecvat de bunătate în natura sa, ar fi pus teama și teroarea de acest gen în lume.

Apoi Domnul Hristos spune: „Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi, și ei vor smulge din Împărăția Lui toate lucrurile care sunt pricină de păcătuire și pe cei ce săvârșesc fărădelegea, și-i vor arunca în cuptorul de foc; acolo va fi plânsul și scrâșnit de dinți”, și El va merge pe deasupra plânsului și scrâșnirii dinților. Vine un verset după altul, și este foarte evident pentru cititor , că există o anumită plăcere în contemplarea plânsului și a scrâșnirii dinților… Amintiți-vă despre oile și caprele, cum la a doua venire El va despărți oile de capre, și El va spune caprelor, „Plecați de la Mine, blestemaților, în focul veșnic „. El continuă, „Și acestea vor merge în focul cel veșnic.” Apoi, El spune din nou: „Dacă mâna ta te face să cazi, taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viață, decît să ai două mâini să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge, unde viermele nu moare și focul nu se stinge. ” El repetă din nou și din nou. Trebuie să spun că eu cred că această doctrină, a focului din iad, este o pedeapsă pentru păcat, este o doctrină dintre cele mai  crude. Este o doctrină care a pus cruzimea în lume și a dat lumii generații de crudă tortură;  și pe Hristos din Evanghelii, dacă îl consideri înfătisat asa doar de către cronicarii Lui, atunci cu siguranță poate fi considerat și El parțial responsabil pentru asta.

Există și alte lucruri mai puțin importante. Există cazul porcilor din  Gadara , un caz în care cu siguranță nu s-a comportat bine, punând diavolii în acei porci și apoi grăbindu-i în jos, pe deal, în mare. Trebuie să ne amintim că El era atotputernic, și ar fi putut alunga dracii, pur și simplu, departe, dar a ales să-i trimită în porci. Apoi, există povestea curioasă a smochinului, care mai degrabă m-a nedumerit. Vă amintiți ce s-a întâmplat cu smochinul. „Lui i-a fost foame, și văzând de departe un smochin care avea frunze, a venit să vadă dacă poate găsi ceva fructe, și atunci când a venit lângă copac El a găsit numai frunze, pentru că încă nu era vremea smochinelor. Și Isus a zis: „Nici un om sa nu mănânce rod din tine de acum inainte, pentru totdeauna”. . . și Petru. . . a zis catre El: „Doamne, iată, smochinul pe care l-ai blestemat, s-a uscat.” Aceasta este o poveste foarte curioasă, pentru că nu era momentul potrivit din an pentru smochine, și într-adevăr nu putea da vina pe copac. Eu nu pot să  simt aici nici înțelepciune și nici virtute care sa-l pună pe Hristos deasupra altor oameni cunoscuți în istorie. Cred că ar trebui să-i punem pe Buddha și pe Socrate deasupra lui Isus în aceste privințe.

Factorul Emoțional

Așa cum am spus mai înainte, nu cred că motivul real pentru care oamenii acceptă religia are ceva de a face cu argumentația. Ei acceptă religia din motive emoționale. Adesea se spune că este un lucru foarte rău să ataci religia, pentru că religia îi face pe oameni virtuoși. Așa mi s-a spus, nu ca am observat eu. Știți, desigur, parodia din acest argument în cartea lui Samuel Butler, Erewhon Revisited. Vă veți aminti că în Erewhon există un anumit Higgs, care ajunge într-o țară de la distanță, și după ce a petrecut ceva timp acolo scapă de această țară într-un balon. Douăzeci de ani mai târziu, se întoarce în această țară și găsește o nouă religie în care el este venerat sub numele de „Sun Child,” (Copilul Soarelui) și se spune că s-a înălțat la cer. El găsește că sărbătoarea Înălțării este pe cale să fie sărbătorită, și-i pe profesorii Hanky ​​și Panky spunându-și unul altuia că nu l-au văzut niciodată pe omul Higgs, și că speră că nici nu-l vor vedea vreodată, dar ei sunt preoți din religia Copilul Soarelui. Higgs este foarte indignat, și vine la ei, și le zice, „am de gând să expun toate aceste farse și să spun oamenilor din Erewhon că am fost doar eu, omul Higgs, și m-am înălțat într-un balon.”. I s-a spus: ” Tu nu trebuie să faci asta, pentru că toată morala din această țară este bazată pe acest mit, și în cazul în care se află că nu te-ai suit în cer ei vor deveni cu toții răi „, și așa el este convins să plece în liniște, departe. 

Asta este ideea – că ar fi mai rău dacă nu am păstra religia creștină. Mi se pare că oamenii care au organizat religia creștină, în cea mai mare parte au fost extrem de răi. Un fapt curios: cu cât a fost mai profundă credința dogmatică și mai intensă religia, cu atât mai mare a fost cruzimea și mai rea a fost starea lucrurilor în acea perioadă. În așa-numitele vârste ale credinței, atunci când oamenii într-adevăr au crezut în religia creștină, în toată integralitatea sa, a existat Inchiziția, cu toate torturile sale, au existat milioane de femei nefericite arse ca vrăjitoare, și orice fel de cruzime a fost practicată de tot felul de oameni în numele religiei.

Veți găsi în istoria lumii că fiecare singur bit de progres în sentimentele umane, orice îmbunătățire a legii penale, orice pas împotriva războiului, fiecare pas spre o mai bună tratare a raselor de culoare, sau orice reducere a sclaviei, fiecare progres moral, toate au întâmpinat opoziții fățișe din partea bisericilor organizate. Eu spun în mod deliberat că religia creștină, așa cum este organizată în bisericile sale, a fost și încă mai este inamicul principal al progresului moral în lume.

Cum bisericile au întârziat progresul

Ați putea crede că am mers prea departe atunci când spun că este încă pe atât. Eu unul nu că am exagerat. Luați un fapt. … Acesta nu este un fapt plăcut, dar bisericile ne obligă să menționăm fapte care nu sunt plăcute. Să presupunem că în această lume în care trăim astăzi, o fată fără experiență este căsătorită cu un bărbat sifilitic, în acest caz, Biserica Catolică spune, „Aceasta (căsătoria) este o taină de nezdruncinat. Trebuie să înduri celibatul sau să rămâneți împreună. Și dacă stai împreună, nu trebuie să utilizezi contraceptive, pentru a preveni nașterea copiilor sifilitici.” Nimeni ale  cărui simpatii naturale nu au fost deformate de dogmă, sau a cărei natură morală nu este absolut moartă la toate sentimentele de suferință, nu poate  susține că este drept și corect ca acea stare de lucruri ar trebui să continue.

Asta este doar o exemplu. Există un număr mare de moduri prin care, în prezent, biserica, prin insistența asupra a ceea ce alege să numească moralitate, cauzează oamenilor tot felul de nemeritate și inutile suferințe. Și, desigur, după cum știm, este în majoritatea ei un adversar de neclintit  progresului și îmbunătățirii în toate modurile a vietii,  pentru că a ales să eticheteze ca moralitatea un anumit set restrâns de reguli de conduită care nu au nimic de-a face cu fericirea umană, și atunci când spui că un lucru trebuie să fie făcut pentru că s-ar face pentru fericirea oamenilor, ei cred că are nimic de-a face cu această problemă. „Ce are fericirea umană de a face cu morala? Obiectul moralei nu este de a face oamenii fericiti.”

Frica, fundația religiei

Religia este bazată, în primul rând și mai ales pe frică. Este parțial teroarea de necunoscut și parțial, așa cum am spus, dorința să simți că ai un fel de frate mai mare, care va sta alături în toate necazurile și litigiile. Frica este baza la toată chestia – frica de misterios, teama de înfrângere, teama de moarte. Frica este părintele cruzimii, și, prin urmare, nu este de mirare dacă cruzimea și religia au mers mână în mână. Aceasta se datorează faptului că frica este la baza acestor două lucruri. În această lume, putem începe acum să înțelegem un pic lucrurile, și un pic de a le stăpâni cu ajutorul științei, care și-a forțat pas cu pas drumul împotriva religiei creștine, împotriva bisericilor, și împotriva opoziției tuturor preceptelor vechi. Știința ne poate ajuta să trecem peste această prăpastie de frică în care atât de multe generații ale omenirii au trăit . Știința ne poate învăța, și cred că inimile noastre ne pot învăța, să nu mai privim în jur dupa valori sprijinite pe  imaginar, să nu mai inventăm aliați în cer, ci mai degrabă să privim la propriile noastre eforturi aici, jos, pentru a face această lume un loc mai bun de a trăi, în locul genului de loc pe care bisericile din toate aceste secole l-au făcut.

Ce trebuie să facem

Vrem să stăm pe propriile noastre picioare și să privim cinstit lumea – faptele sale bune, faptele sale rele, frumusețile sale, și urâțenia sa; să vedem lumea așa cum este și să nu ne fie frică de ea. Să cucerim lumea cu inteligență și nu doar prin a fi supus servil terorii care vine de la ea. Întreaga concepție a lui Dumnezeu este un concept derivat din vechiul despotism oriental. Este o concepție cu totul nevrednică oamenilor liberi. Când auzi oamenii din biserică înjosindu-se și spunând că ei sunt păcătoși mizerabili, și toate celelalte , par vrednici de dispreț și nu demni de respectul de sine al ființelor umane. Noi ar trebui să stăm și să privim lumea sincer, în față. Noi ar trebui să facem tot ce-i mai bine din lume, și dacă nu ne este atât de bine după cum ne dorim, la urma urmei aceasta lume va fi mai mai bună decât ceea ce au făcut alții, în toate aceste epoci. O lumea bună are nevoie de cunoștiințe, bunătate și curaj, ea nu are nevoie de un amoc regretabil după trecut sau de o fandare a inteligenței libere de cuvintele rostite mult timp în urmă prin oameni ignoranți. Este nevoie de o perspectivă neînfricată și o inteligență liberă. Este nevoie de speranță pentru viitor, nu de priviri aruncate înapoi, tot timpul, spre un trecut care este mort. Ceea ce credeam va fi cu mult depășit prin viitor, prin ce inteligența noastră poate crea.

Electronic colophon: This electronic edition of „Why I Am Not a Christian” was first made available by Bruce MacLeod on his „Watchful Eye Russell Page.” It was newly corrected (from Edwards, NY 1957) in July 1996 by John R. Lenz for the Bertrand Russell Society.